Jurnalul lui Manon.

Pe o caniculă cu specific bucureştean, mă târăsc în căutarea unui butic. Vreau un suc rece.
În faţa mea vine o maşină pe care o ştiu din copilărie, din alea vechi, care curăţă şi spală străzile. Un furtunaş aşezat lângă roata din faţa face un pipi mic lângă trotuar. În urmă-i, un rest de perie circulară zgândăre praful uşor umezit.
S-a bifat şi curăţenia de azi.

 S-a făcut multă vâlvă, în ultimul timp, pe tema medicului care a tăiat din greşeală, în vreo trei locuri – adică de tot – penisul unui bărbat de 34 de ani.
E trist. Sper ca medicul plastician să îi repare omului podoaba, căci fără penis, bărbatul nu mai e bărbat în ochii lui. 

Acest accident, precum şi urmările lui, m-au făcut pansivă.
Pe penis se bazează, în cele mai multe cazuri, încrederea, trufia, aroganţa, donjuanismul. I-ai decapitat bărbatului penisul, l-ai omorât. Pentru că universul lui sucombă.
Se duc pe apa sâmbetei jocurile cu privirea, flirtul, mă rog, tot ceea ce ar însemna, legat de subiect, potenţă, bărbăţia. Corect.
(Off topic: Am considerat întotdeauna că potenţa bărbatului se măsoară în capacitatea lui de a sta lângă o femeie. E simplu: bărbatul potent reuşeşte să descopere universul dintr-o singură femeie. Cel impotent are nevoie mereu de stimuli noi, de aici şi alergarea după altă femeie, şi alta, şi alta…) 

Revenind la caz: bietul tânăr, ce-o fi în mintea lui…? I-o fi frică că îl lasa nevasta, sau îşi vede viitorul cel plin de experienţe sexuale, brusc, năruit?
… Citeam în Jurnalul Naţional de ieri nişte comentarii la caz. Era un fel de chestionar, cu tema:”Ce ar trebui să i se facă doctorului vinovat?”..Pe lângă imbecilitatea acestei întrebări, care îşi avea rostul în evul mediu, am citit şi răspunsurile, date, evident, de VIP-uri, că doar nu are farmec să o întrebe pe tanti Geta…Am remarcat ceva: cu cât personajul întrebat era mai penibil, ca prestaţie artistică (nişte actori de mâna a doua, dar care nu ratează nici o invitaţie la tv, nişte cântăreţi la fel de penibili, gen Fuego), aşadar, cu cât “artiştii” erau mai slabi, cu atât era mai mare virulenţa lor, care, sinceră să fiu, m-a ruşinat, şi ca om, şi ca suflet de artist!…”Să i se taie şi lui”, “Să i se cufunde în ulei încins”, şi alte “să”- uri, la fel de dăunătoare ca “e”-urile.
…De fapt, ce să mă mai mir, când ditamai ministrul sănătăţii declara pe post că nenorocitul de doctor “l-a mutilat voit” pe bietul tânăr…!?… Cum să faci, tu, persoană publică, asemenea afirmaţie, mai ales că, vorba lu’ BUG Mafia, de unde p*la mea să ştii, dacă n-ai fost acolo?

Eu nu mai înţeleg în ce ţară trăiesc, lângă ce oameni… Trăiesc lângă nişte câini jigodiţi care, în loc să se ridice împotriva celor care îşi bat joc de ei punându-i să plătească taxe mari şi dându-le salarii de mizerie, sar la jugulara unui medic reputat, pe care l-a lăsat mintea, într-o experienţă nefastă… 

E simplu să ne indignăm, parşivi şi cu coada între picioare, e greu, însă, să-i apucăm de ouă pe năstase & echipa de hoţi…
Nu le-am tăia ceva celor care ne sodomizează de paişpe ani, ferit-a sfântul…!
…Pe doctor, înainte, că e inamicul numărul unu!
Pe Năstase, dinapoi, că e mâna în mână cu organul!
Halal, naţiune castrată!

Recomand cu căldură, tuturor acelora care se pregătesc de vacanţă, să-şi lase acasă supărările când pleacă la drum. Nu de alta, dar îi asigur că vor acumula altele, noi, pe parcurs. 

Recomand, de asemenea, să nu uite că, dacă merg la mare cu trenul, este important să îşi aducă aminte din timp de infecţia din compartimente, pentru a nu suferi un şoc la urcarea în tren, unde te întâmpină cu braţele deschise miasma de urină veche, stabilă şi bazată… Urmată de jegul de pe canapelele prea mici pentru femeile prea grase… Însoţită de controlorul cu mustaţă a la Hitler, care vorbeşte ceva numai de el înţeles…Şi completată de semi-opacitatea geamurilor. Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi noi surprize… 

… M-am întors de la mare, acum două zile… Atât mi-a luat ca să îmi revin, şi să pot scrie şi eu omeneşte acest mesaj.
Am plecat OK, am venit cu un zâmbet tâmp pe figură, binecunoscut acelora care mă supără. 

… Totul a început când prietena mea de suflet m-a anunţat că, în loc să fim două în această excursie, vom fi trei, adică ne va însoţi şi verişoara ei de la ţară, pe care n-o poate suferi, dar faţă de care s-a angajat să o plimbe la mare. Pe nervii mei, am întrebat-o subtil, adicătelea o să îi faci observaţii mereu, ca să mă distrugi definitiv? “Nu”, îmi răspunde ea candid.
…Şi a fost ca mine.

Vom sta în gazdă, la femeia căreia îi plătesc chirie şi în Bucureşti. 350.000 pe noapte. Două nopţi. E bine, nu e scump.
…Pe măsură de incomod. 

Cu ce vom merge? Oftând după vremea când aveam amândouă bărbaţi cu maşină, am zis că ne orientăm spre tren, la clasa a doua, ca studenţii, să mai simţim şi noi plăcerile boemiei.
…Şi ne-a fost de cap. Pentru că am ajuns în gară pe la ora patru, să stăm la coadă la bilete. Unde am aflat că gara este închisă până la patru jumate. Adică, dacă nu ştiţi, noaptea nu mai ajunge nici un tren în Gara de Nord.
Dacă ajungeţi în zonă prea devreme, puteţi totuşi să vă otrăviţi cu o cafea la un bar din incinta, ca să aveţi ce vomita, de plictiseală, în tren. În trenul pe care vi l-am descris mai sus…
Cu chiu, cu vai, luăm bilete şi ajungem la compartimentul de clasa a doua (fi-mi-ar economia a dracului!).
O banchetă de patru locuri este, deja, pe jumătate ocupată de către o doamnă cu gabarit depăşit, care o fi căutat, ca şi noi, boemia şi ieftineala, dar a uitat că nu mai are vârsta şi greutatea studenţiei. O vârâm pe aia mică, de la ţară, în nişa rămasă pe scaun, şi ne uităm sus, să punem bagajele (de ce, oare, îşi iau femeile, atâtea lucruri la ele?)
Sus, plin de genţi.
Cele două persoane din compartiment umpluseră, deja locul…Şi sus. După ce, cu eforturi supraomeneşti, molestăm ceea ce ar fi trebuit să fie nişte haine aranjate, în suportul pentru bagaje, ne strivim cât mai comod pe banchete, asudate, enervate şi uimite… Uimite de faptul că ne-am imaginat că o să fie fun.
După un drum agonic, în care, personal, am oscilat între cucăiala gen găină în lemne şi nişte junghiuri suspecte în burtă, am ajuns la Eforie nord. 

Coborâm, cu troaca de bagaje, şi urmăm indicaţiile pe care le primiserăm de la gazda: urcăm nişte trepte în gară să dăm de strada cutare…Nu dăm de nici o stradă.
O sunăm pe madam, care, amabilă, zice că vine ea să ne ia.

Şi aşteptăm… Şi sună gazda:”Unde sunteţi? /În gară. /Nu vă văd. /Nici noi pe dumneavoastră”… Luminată, brusc, prietena mea întreabă:” Nu trebuia să coborâm la Eforie Nord? /NU, la Eforie SUD!!!”
… Evident că trenul plecase…
Să luăm un taxi, zic io…
… Găsim un nene cu o maşină bună de muzeu, fără amortizoare şi cu un iz de DDT pe canapele…”Ce-mi faci, nene, mă omori cu otravă de gândaci?” “Nu-i de la mine, de la baba de dinainte…” 

Ajungem la destinaţie, unde gazda mea ne întâmpină cu zâmbetul pe care eu îl ştiu de vreo doi ani, păstrat numai pentru momentul înmânării banilor, lunar.
Are o grădină superbă. “Vila”, în schimb, a rămas un mister pentru mine, căci nu îşi merită numele. Ne dă o cameră cu mobilă prea veche şi miros de mere şi naftalină, într-o combinaţie letală. Lenjeriile sunt uzate la maximum, rupte pe alocuri. În celelalte două camere, ceilalţi chiriaşi au televizor funcţional şi lenjerii noi…”Aveţi ţânţari?” “Nu sunt ţânţari, doar câţiva păianjeni”… Măricei. 

În curte, sunt două mese, unde oamenii îşi pot bea cafeaua sau servi masa, cu ochii pe wc-urile din faţă. Ca să poţi face un pipi sau un caca decent, trebuie să te ţii de burtă, să faci acrobaţii pe colac, de teamă că vreun zgomot va răzbate dincolo de uşile fragile, prinse cu sârmă… Mai ales că, în mod ciudat, cum intră cineva la wc, cum, brusc, se ofileşte şi conversaţia, şi se lăsă liniştea… Dumnezeule!
Lasă, mă consolez eu cu ură, privind la butoiul cu apă de duş, important este să ajungem pe plajă, de asta am venit aici… Întinsă pe nisip, voi putea visa la ziua când, îndrăgostită, voi merge la mare cu iubitul meu, şi mă va ţine în braţe în apă… Visarea îmi este întreruptă de cotul prietenei mele care, strategic plasat, mi-a deranjat definitiv otrava băută în gara de nord: “Auzi, Nona, să fie clar, eu nu dorm în infecţia asta mucegăită, că am astm!”. “Vedem noi”, îi spun, şi plecăm spre plajă.
Întotdeauna am considerat că plecarea spre plajă este un drum frumos, nicidecum un purgatoriu prin care trebuie să trecem, obligatoriu, de patru ori pe zi… Cred că nu există, în Eforie Sud, locaţie mai îndepărtată de plajă decât această casă în care ne-am cazat. În plus, trebuia să traversăm şi un drum naţional, pe care, din nu ştiu ce motive, circulau maşini non-stop… Ce or fi având unii de circulat atâta cu maşina pe drumurile de la mare, tocmai când vreau io să traversez? 

“Splendid beach”. Aşa scrie pe nişte bannere mari. În traducere liberă, exact inversul: o plajă de câteva palme, cu nisip puţin şi scoici sparte, disperat de multe pentru saltelele noastre gonflabile, dintre care a mea a decedat la scurt timp, împunsă mişeleşte de te miri ce colţ hain de pe acolo. O declar făcută cadou unui copil care a pus ochii pe ea.
Şi alge, alge… atâtea alge… O mare de alge…Şi nişte bolovani în apă, de mi-am smintit încheieturile, încercând să păşesc şi eu demn şi unduios… 

În prima zi a fost înnorat.
În a doua zi, a plouat.
În ziua plecării, un soare toropitor. 

Masa: conservele luate la pachet.
Distracţia de seară: Acelaşi spectacol, cu un nene cowboy expirat, câteva cântece performate de nişte putori trase la indigo, anonime şi consumate, care îndeamnă publicul să dea din “pălmi”, un “maestru” indian cu nume grecesc care calcă pe cioburi, înghite o pălălaie de foc şi plimbă la subţioara un şarpe nedumerit. Toate, prezentate de un “animator” cu faţa de hoţ din tramvai, care asezonează, din când în când, şuşa, cu un:” Hai-hai-hahahai”. 

Bottom line, am fost la mare. Am prins culoare pe mine, mai scumpă şi mai puţină decât la solar.
Vă recomand să vă îndrăgostiţi. În doi, o experienţă agonică precum aceasta prinde parfum de aventură. Exclus clasa a doua! 

… Despre cuceririle pe care le-am făcut…am cucerit un sac cu nisip, pe care l-am adus acasă de m-am deşelat, să facă baie în el veveriţa mea mongoleză…Pe care l-am spălat în cadă… Cadă pe care am înfundat-o şi i-am spart ţeava de scurgere cu pompa de desfundat. 

… Acum am la mine un instalator, pentru că mi-am nenorocit vecinul de jos, care tocmai pusese faianţa în baie. Va trebui să îi plătesc instalatorului, la un prim calcul, exact cât am cheltuit la mare. 

… A, poate vă întrebaţi ce mai face verişoara de la ţară: habar n-am!

 … Fireşte că o ştiţi. Şi aţi auzit şi cântecelul. Care e uşor mormăit…Mă întrebam de ce naiba nu se aude bine…Şi, într-o zi, ciulindu-mă, am auzit primul vers: ” Doar O DOZĂ DACĂ IEI…”
…Mă bate gândul să încerc şi eu, că cică scapi de stress o perioadă, până ajungi dependent…
Ai dracu’ ăştia, ce mai scornesc, frăţie…
Apropo, să nu uit: pe când reclama la O BILĂ de gumă sârbească? Sau la O LINIE din tableta de Poiana?

Recunosc, sunt într-o criză existenţială, şi poate că din această cauză mi se bulbucă ochii de nedumerire, când văd noile reclame de sezon…
Noul principiu conform căruia reclamele nu mai au drept targhet femeia, ci excitaţia ei, mi-a zdruncinat consistent existenţa: o dată, că nu ştiu dacă trebuie să renunţ la cafeaua şi cola preferate – că nu mă mai încadrez, şi doi, vă spun mai încolo.

Aşadar, nouă reclama la Elita Verde…
Ce văd eu, privitor – consumator, în noua reclamă?… O slăbătură cu burtă, muşcată de sfârcuri ca să dea sexy (dacă anorexia e sexy…), zace la o masă.
Pritoceşte o cafea cu ochii alunecaţi, şi se linge la gură cu zahărul, căci tocmai a pus ochii pe un berbant ce şade vis a vis. Pentru că i se pare că masculul dispare din raza ei de adulmecare, lasă cafeaua şi dă să plece, înciudată. Dar , iată, minune, că dă nas în piept cu masculu’ care, şmecher, îi reperase feromonul…Şi se aşază cu el la a doua cafea…
Restul – ne imaginăm eu, tu, şi toţi copiii care privesc.

 Acum îmi scot ochelarii şi întreb, solemn:
Din această reclamă, noi trebuie să înţelegem, ce?
Această reclamă, cui se adresează?

 … Până acum, reclamele la Elita verde erau făcute tot pentru femei singure (vezi aia cu revelionul), acum s-au schimbat. …Au dat distincţia pe excitare?
… Cu siguranţă, sunt deplasată, însă atâta curveala, atâta “poală în sus”, nu duc decât la pierderea pe nesimţite, prin îmbâcseala televizată, a unor valori care conţin, printre altele, bun simţ, respect şi cultivarea ideii de fidelitate în cuplu, nu de sex amuşinat într-o bodegă.

… Văzând şi reclama cealaltă, la cola, în care o taximetristă, încinsă şi aia, ademeneşte în maşină în coleg de breaslă, îmi dau seama că vorbim aici despre un adevărat trend, frate! Fenomenul libertinajului şi jemanfisismului se răspândeşte îngrijorător de repede, iar eu voi bea numai apă de la robinet, căci mă încadrez perfect în targhetul Apei Nova.
…De aia (şi acesta e punctul 2) nu m-am mirat când, acum trei zile, bărbatul m-a părăsit, pentru motivul “sunt liber şi vreau alte femei”.
Îl înţeleg: undeva, într-o terasă, o putoare, încurajată şi de sfântul exemplu al televiziunii, îşi dă cu zahăr la gură, în aşteptare.
Schimbul e corect: laşi o femeie înlăcrimată pentru una uşor umezită.

 Please… Acest spot poate fi folosit cu succes pentru reclama la prezervative sau la un nume de motel.
… Pentru că, în loc să îmi rămână în cap cafeaua, mi se agaţă de limbă, involuntar, celebra replică de constructor:” **te-o, bă!” …Pardon.

P.S. Poate mă reprofilez, ia bagă ochiul aici, în monitor: Mă ridic, îmi împing cupa D înainte şi vă privesc pătrunzător (atenţie la gura mea, mi-am dat cu ciocolată kandia): Dragii mei, chiar vă plac anorexicele?

Maarele jaf al secolului… Trei milioane de dolari… U-ha!!

 … E drept, nu încurajez hoţia, că tot noi, amărâţii, plătim daunele, însă, pe bune… acest mare fâs, trâmbiţat că jaf al “secolului”…mă împinge de partea infractorului, pe care, cu toată mila, îl acuz, nu de hoţie, ci de prostie… Ce bou!

 Dacă aş fi fost în locul lui, aveam deja antamată o operaţie estetică, plus un paşaport fals, plus o ieşire demnă pe şest din ţară… Dacă o comiţi, nu te ascunzi în tufiş, fugi direct în Hawaii…

 …Te arunci tu că idiotul în aventură, în condiţiile în care ai şi nevasta gravidă şi stai ca şobolanu’ cu banii în traistă, aşteptând să te prindă sticleţii?

 … Care…”Jaf al secolului”?, că prostu’ ăsta murdăreşte tot ceea ce a însemnat, vreodată, în istorie, furt la scară largă, indiferent de mobil: haiducie sau aventură…
…”Nu daţi”, a scheunat, când a fost prins… 

Ţară de oi carnivore, nici hoţia a la grande nu mai are parfum şi distincţie…