Jurnalul lui Manon.

Măh deci m-am tuns.

Singură.

Don’t ask.

.

.

.

.

.

…Mă rog, dacă insistați… Picture Imagine John Lennon, fără ochelari.

.

.

P.S.

Cartman mi-a transmis entuziasmul lui sincer:

Bună, Manon.

Îţi crescuse părul şi ţie. Aveai o alură eminesciană, deci masculină deci nasol.

Şi ţi-ai luat curaju-n dinţi şi te-ai tuns un pic la ceafă, să nu mai fie acolo fotbaliştii ăia care nu se ridicau cu gel.

Chiar. Din ce or face ăştia gelul de păr.

Nu vreau să ştiu. Probabil că din superglue.

Cu perişorii de la ceafă ajustaţi artistic, semănai cu Veronica. Veronica e fetiţă. Ah. Ce bine.

Dar tu vrei mai binele.

Aşa că azi ai fost la coafor. Să te rotunjească puţin.

A rotunji, la coafor, este echivalent cu a reteza. Uitasei? Uitasei.

Boon.

Tristuţ, Manon? Eşti tristuţ?

Pune o poză cu tine pentru cititor aici, că nu e frumos să scrii doar pentru tine, da?

Da.

Hai, curaj!

OK.

Poză cu mine, despărţindu-mă cordial de coafeză.

↓

Aș vrea să lămuresc o chestiune gravă, perpetuă, patinată de implacabil deci existențială.
E vorba despre moțul meu.

Deși pare că exagerez – pentru cei care intră să citească pomelnicele din categoria Moțul, apropiații știu că nu găsesc, de parcă ar fi murit toți, un coafor decent, dotat cu, evident, prestatori care au urechi ascultătoare. Ce mare lucru? Două urechi, un sistem de comunicare cu creierul (care, iată, trebuie să existe și el musai) plus mâna care ține profesionist foarfeca. Nooo, nici vorbăă…

Ete, acum două luni, l-am nimerit pe Alex. Pot scrie despre el, nu mă citește, că în rest, m-am convins, e surd.
Aveam părul mărișor, crescusem la el cu grijă, îl protejasem cu bentițe să nu se scoale à la Einstein…
I-am spus clar, stilistului, cu ochi de câine: Alex, nu mă tunde scurt, te implor. Doar dă-i o formă!

…Când am ieșit de acolo, martoră mi-e Irina, eram tunsă ca militarii. La spate. Aveam un ciuf ca un cuib de rândunică pe care l-a zgărmănat tataia, cu furca, să nu se înmulțească păsările sub șopron.
În față, Alex mi-a lăsat urechi de cocker – sanchi, să pară  că n-a operat cu sârg…

Măă uitam, așa, în oglinda aia, perforând în gând insulte și sperând că de ud ce e pare mai scurt, până când am aruncat un ochi pe podea, la ce mătura tanti Geta. …Pe podea se odihnea, răpus, restul… cât să umpli două pungi de un leu…

Aveam așa o ciudă… Iar oamenii, știți cum sunt ei, binevoitori, se uitau în ochii mei cu privirile alea complezente și susurau, cât să nu stingă lumânarea mea de doliu: Lasă, Nona, că o să crească…

Off… Trist și grav ce mi se-ntâmplă cu moțul ăsta, că stau diminețile să îl scol / întind / ridic / presez / fixez “stai în mă-ta că te tai” – de parcă sunt o nașă care economisește banii și meșterește la moațe…

Așa că… Sunt supărată.

Dar l-am lăsat să crească, iar.

Evident că el crește în legea proprie, deci mă obligă să-l sperii cu foarfeca…

Acum trei zile, să spună Irina, arătam ca un călugăr franciscan.

Acum două zile, să zică G., arătam ca Papa de la Roma, cu mitra pusă pe-o parte din cauza agrafelor. Că port și agrafe, mai nou…

Ieri, vă confirm eu, semănam cu un caniche.

Dar astă seară… am intrat în baie și m-am tuns cu ochii închiși, băiețel.

…Pe urmă, într-un avânt de curaj, i-am spus lui miki pe mess (că ea, săraca, ce mai râde de mine, ceilalți nu îndrăznesc):
– Mikiduț, picture this: la spate am o bărcuță, iar în față semăn cu nastratin hogea.
– Cum arată nastratin hogea?
– Să-mi bag picioarele dacă știu, dar l-am recunoscut în oglindă!

…Așa că… o fi comic, n-o fi, eu prestez o adevărată dramă.
Acum, în clipa asta, părul mai e cum mai e, că de ud și de lipit pe cap arăt a mascul mișto din epoci demult apuse, dar când s-o usca… Dacă rămân cu formă de Nefertiti? Trebuie să-mi pun căciulă? N-AM!
Asta da, tragedie!

**
M-a tuns scurt. Aveam părul mărişor. Am precizat – ca de fiecare dată – mânuitorului de foarfecă, faptul că nu îl vreau scurtat, ci doar ajustat.
Cum arăt acum? Ca o asistentă surmenată de la reanimare, care lucrează part time şi vânzătoare, la butic.
Sunt consolată de cei dragi cu: De la spate se vede mişto.
Mă uit în jos, să sar, de bucurie.

**
– Ce faci, iubitule drag?
– Bine, tată, mă uit la televizor. Tu?
– Ţi-am dat telefon să te salut de sănătate. Şi să îţi spun că dispreţuiesc amarnic o persoană.
– De ce?
– N-are importanţă. Am simţit nevoia să îţi spun ţie, ca să nu-i întind toată istoria în jurnal. Iartă-mă. Te pup pe moţul cel alb. …Grasule!
– Bine, tată.

**
Ieri am văzut cel mai frumos bărbat de pe planeta Earth. Atât de frumos, încât nici nu mai ştiu cum arată, ca să-l descriu. Nu Johnny Bravo, nu fotomodel. Mascul. Perfect.
Era la etajul I, în şcoală, vorbea cu un tip. Eu coboram năvalnic, de la doi, şi m-am oprit în capul scărilor. Încremenită în admiraţie, nici nu respiram. Mi s-a rupt pupila în două şi a căzut peste inimă, care mi s-a prăbuşit în viscere, blocându-mi, nu ştiu cum, plămânii.
Tipul era spectaculos, carismatic, letal.

A trecut prin zonă o profesoară, el a scanat-o și i-a spus, in gura mare, tipului cu care era: O-ri-bi-lă!

…Moment în care eu am respirat adânc și mi-am mușcat limba.

Ieri am văzut cel mai frumos bărbat de pe planeta Earth.
…Progenitura rezultată nefericit din împerecherea lui Adonis cu vaca Io.

**

Révérence
E necesar să spun că mi-am tuns părul pe furiş, azi noapte, când vigilenţa manonului aţipise peste spaima de coafor.
M-am strecurat în baie şi m-am analizat îndelung, cu foarfeca în mână preventiv – pentru a nu uita de ce am venit acolo, la ceas de taină.
Din oglindă se uita ironic, la mine, fotbalistul Lăcătuş.
Deci, aha!  M-am enervat / am tuns / şi am respirat adânc.
După care am fugit în pat la nani, ca să nu mă influenţez în rău.

Azi dimineaţă, după duş, mi-am aranjat ceea ce rămăsese din păr.
Acum arăt ca un gălbenuş de ou. Rotund şi luminos.

Cambré
Mă doare ficatul crâncen, de câteva zile. M-au nenorocit pastilele contra urticariei. Dacă reîncep să iau silimarină, o să am pete şi pe faţă.
Îl sun pe tata, pentru conversaţia zilnică, la noi e vară, iubitule şi eu port bluze cu mânecă lungă, ma sufoc. Şi mă cam doare, rău, ficatul, nu pot dormi pe partea dreaptă deloc.
Tata se întristează puţin, păi, mă, tată, fă şi tu ceva…
Bine,  dragule. …O să mă culc pe partea stângă.

Battement
Îi promisesem Biancăi, ieri, că mă voi uita la Diaconescu, să mai râd puţin de el.
Deci selectez, în miez de noapte, canalul 40. În hala de emisie, prim plan cu un efeb prea slab pentru ochii prea speriaţi.
Burtiera ne atenţionează că acesta e orfan şi că îşi caută părinţii.
Diaconescu, însă, pe care îl aud dar, slavă domnului, nu îl văd, îi transmite tânărului mesaje de la fete care doresc acuplarea cu orfanul. …Se făcu şi tripluDeul… madamă…
Tânărul vorbeşte lelea-n porumbi, monosilabic, strecurând la fiecare cuvânt, domnul Dan, ca să nu uite, săracul, cui se adresează.
Eu, cu ochi sticloşi, îmi poziţionez degetul arătător pe butonul next, căci, iată, şi emisiunile lui D au ajuns să mă întristeze căci continuă să difuzeze înmormântări în direct.

Pointe
O făcui să râdă, azi, pe Irina. Şi Irina are un râs sănătos, colorat, din suflet, se dă puţin pe spate când o apucă hohoteala. E molipsitor.
Păi ni se luă curentul şi decedară computerele cu, evident, work-ul in progress.
Eh, mă priveşte Irina sugestiv, ştiam de azi dimineaţă că se lucrează în zonă, mi-a zis nenea de la magazin.
– Da, Irina, dar ştii cum se munceşte… Unul e la tabloul electric, şi restul fac mişto, pe trotuar.
“Care fir, măă?”
” Ăla roşu, Vasile.”
Vasile scoate firul verde, că ştie ce le poate pielea tovarăşilor.

…Şi tot UNATC-ul rămâne în beznă.

“Eee, fir-aţi voi ai dracului”, se enervează Vasile, şi bagă  firul verde, la loc…
…Se aude un ţîssst… şi atmosfera de lucru se îmbogăţeşte cu miros de crăciun pârlit.

Am venit, azi, spre locul de muncă, având entuziasmul unei trepte de beton. M-a anchilozat şederea în casă, şi mi-a temperat voioşia faptul că am stârnit, pe aci, prin jurnal, nişte polemici şi tristeţi.

Aşa că updatez cu mâna moale.

***
M-am privit, acum două seri, în oglindă, că uitasem cum arăt. Şi am remarcat că în urma tunderii bretonului, din senin, săptămâna trecută,  semăn cu Leonaş.
Nu ştiu cine este Leonaş. 
Însă mi-l imaginez slăbuţ, imberb, timid şi peltic, cu alură de emo.
E bine, sunt simpatic.
…Că înainte de a-mi forfeca razant şi părinteşte, moţul, arătam ca fratele cel mare de la Bee Gees.

***
Sâmbătă seara am chemat la mine un băiat, pentru a propti la locul ei uşa de la şifonier, hâţânată. Evitasem zona cu grijă, pentru a nu deveni, din neatenţie, afiş.

Băiatul îmi citise povestea, aşa că a intrat în casă cu un zâmbet complice.
– Ce beleşti, mă, fasolea?
– Păi mă mir şi io, îmi imaginasem că uşa e o magaoaie.
– Bine, puiule, atunci te ocupi tu de ea? …Până scriu eu pe net, că mi se mutară prietenii, din jurnal, pe mes…
– Da, stai liniştită.

…După o jumătate de oră, i-am scurtat suferinţa şi l-am trimis acasă. Uşa era ca un căluţ neîmblânzit, sărea, când din balamaua, de sus, când din aia de la mijloc…

Şi mi-am adus aminte de un fost iubit, pe care l-am denumit codat, pe aci, verişorul, care se tot invită, de ceva timp, la o cafea.
Îl sun şi-i zic: Dacă te invit pe la mine şi îţi dau cafeaua aia, îmi pui şi mie uşa?
– Ţi-o pun!, zice el, sugestiv.

…Nu mi-a pus-o, evident.

Aşadar, să concluzionez: am o stare de spleen, energie minus 5, iar şifonierul mi se deschide pe principiul uşilor glisante ale trenului subteran, în lateral.
Aşa bifez începutul de săptămână.

Când îmi creşte părul semăn cu Eminescu. Flatant, însă eu sunt fetiţă, nu băieţel.
Am oroare de coafeze, căci – invariabil, într-o singură şedinţă – îmi tot „îndreaptă” bietul păr, până când devin copia lui Hitler.
Aşa că ieri mi-am tuns singură fotbaliştii de pe ceafă.
…Când m-am uitat la oglindă, în ochi mă privea, resemnat, Ienăchiţă Văcărescu.
Aseară am prins curaj, şi am vrut să fac mai binele, filând puţin şi din bretonel, căci mi se aşeza, streaşină, peste privire….Drept urmare, azi semăn cu Mozart.

Deci, de acum încolo voi purta bentiţă pe cap, şi în suflet, credinţa că părul meu- indiferent de mâna care îl ajustează- vrea să demonstreze că eu sunt un bărbat celebru.
Fair enough, adio măritiş!

Am încheiat parantezele cu dezastre. Continuăm în stilul casei.

Aşadar: În viaţa sunt nenorociri permanente şi nenorociri nepermanente.
La capitolul nepermanente aş trece teroarea lunară, care mă încearcă în momentul în care se apropie ziua de mers la coafor. Pentru că trebuie să-mi pregătesc zâmbetul prietenos. Să-mi tonific psihicul. Şi să-mi pregătesc căciuliţa, pentru cazul în care freza mea va suferi, iarăşi, schimbări dramatice de genul look de vânzătoare…

Disperată de faptul ca tradiţia şcolii “Igiena” scoate pe banda coafeze oarbe în imaginaţie şi amorfe în creaţie, luna trecută mi-am luat portofelul în dinţi şi m-am programat la o stilistă ce şedea într-un coafor amenajat chic… După o jumătate de oră de psihanalizare, chipurile, să se acomodeze cu personalitatea clientei, pentru ca, după, să taie firul de păr asortat cu aceasta; după altă oră, de ales vopseaua şi nuanţa pentru şuviţe (voiam un chatain natural, cu două-trei pete de lumină), s-a aşternut la lucru, harnică şi simpatică…
Eu? – Plină de speranţă.
M-a tuns, m-a vopsit, m-a decolorat.
La final m-am uitat în oglindă.
… Unde am văzut un fel de lup năpârlit, cu ochi bulbucaţi de stupoare… Culoarea pe care o voiam “naturală” era un fel de noroi spre negru (dezastru pentru tenul meu bronzat), iar “petele de lumină” erau nişte meşe galbene-galbene, genul “m-am decolorat acasă şi am greşit compoziţia”.
Tunsoarea pe care o pregătise teoretic îndelung, aprobată de mine cu chicote şi mici aplauze, s-a transformat, practic, într-un fel de dovlecel turtit, cu două-trei răţuşte ridicate de pe ceafă. Din faţa, semănam cu o năşică pregătită de botez şi surprinsă de un baston în cap. Din profil, semănam cu bunicul meu, pe moarte…La spate mi-a fost frică să mă uit… aşa că am ieşit pe uşă, mută, şi până acasă am căutat insistent ceva pe jos, cu privirea… Îmi pusesem atâtea speranţe… Iarăşi…

Acum se apropie timpul să mă tund. Am, deja, simptomele cunoscute: inima îmi bate repede când trec pe lângă un coafor, am început să îmi exersez zâmbetul prietenos, ca să par pozitivă şi încrezătoare…

…În ultimul an, vajnicele coafeze au reuşit performanţa de a mă transformă, dintr-o simplă foarfecă, în piţigoi plouat, dreptunghi, vânzătoare de flori, păpuşa ciuki, lup şi, cum ziceam, bunicul…Mă întreb cu groază unde să mai merg, şi mă pregătesc cu tremurătoare spaima de noua formă de păr. Cum dracu să-mi manifest eu spiritul de femeie fermecătoare, când în cap mi se lăfăie te miri ce snop cu individualitate proprie?
…Aş încerca o chelie…

M-am strecurat uuşor pe lângă ea şi m-am aşezat, încremenind pe scaun.
“Scurt?”
“Surt, pardon, scurt, da.” Şi gura mi-a fost ferecată.
Priveam în oglindă şi observam cu ce plăcere nebună tăia. Scurt. Energic. Şuviţele de păr cădeau secerate, fără zgomot, la-ntâmplare: pe jos, pe umerii mei, pe ochi. “S-a dus dracu’ machiajul meu, după ce o să-mi şterg părul de pe faţă…” Şi închid ochii.
“Gata!”- mi zice, mândră. Mă uit. Şi constat, obiectiv, în timp ce tensiunea-mi oscilează de la normal spre mare, că nu mă ştiam atât de urâtă. Mă gândesc la tot felul de cazne pentru balena asta decolorată, şi toate au legătură cu părul ei… Zâmbesc. Îi spun alb:”N-am fost niciodată tunsă atât de scurt…”. Iar mie însămi: “…Ca Hitler. Ochii par mai mari… nasul… iar urechile, uşor mai clăpăuge… uşor?!?”
Ei, asta e! Ireparabilul a fost comis. Tâmplele-mi zvâcnesc. Arborez o grimasă care şi-ar dori să fie de mulţumire, dacă nu mi-ar trăda ochii stupoarea…
…Şi deschid gura, dracu’ mă pune: “Scuzaţi-mă, dacă tot e aşa de scurt, mai luaţi-l puţin pe ceafă…”…”ca să mai scap de profilul ăsta de măgar” continui în gând, cu ciudă.
Şi-mi iau repede ochii din oglindă, de frica laserelor ucigaşe. O secundă. Două. Trei… Nicio bombă?… Ridic privirea, umilă.
Gura ei articulează:” Am vrut să vă tund frumos…” (şi mă înmoi, căci vocea cristalină contrastează puternic cu mamutul ce-şi ţine foarfecele deasupra capului meu), “dar dacă vreţi mai scurt…” “Nu! Cum credeţi dumnea…”, însă nu mai apuc să termin. Cu o expresie jignită, harşt! harşt! Şi ceafa mi-e liberă…
Ridic ochii… şi mă podidesc lacrimile, pe cuvântul meu!
“Mulţumesc, doam-nă!”, accentuez suficient de tare pentru a fi auzită şi de restul hoardei. “A dispărut profilul de măgar… din oglindă mă priveşte acum un piţigoi plouat.”
Dar când să-mi savurez meschina satisfacţie de a-mi fi eliberat frustrările, doamna Hercules dovedeşte că cele 200 de kile au, pe ici, pe colo, şi mici, zvâcnitoare circumvoluţiuni: “Ce să vă spun, doam-nă, eu am tăiat doar părul, restul nu se mai poate schimba!”

Şi m-a avut.

Copleşită de emoţii, îmi fac drum către Cassa prin tăcerea conspirativo-generală care mi se încolăceşte de picioare, plătesc, îi las Ei zece mii…
…Şi mă pierd în freamătul trecătorilor de pe stradă, cu un sentiment ciudat de vinovăţie şi cu o privire ce scrutează intens caldarâmul, în căutarea vestitei găuri de şarpe…

P.S. Fugiţi cât vă ţin picioarele de saloanele care au ştanţat pe geam “Igiena”!