Aș vrea să lămuresc o chestiune gravă, perpetuă, patinată de implacabil deci existențială.
E vorba despre moțul meu.
Deși pare că exagerez – pentru cei care intră să citească pomelnicele din categoria Moțul, apropiații știu că nu găsesc, de parcă ar fi murit toți, un coafor decent, dotat cu, evident, prestatori care au urechi ascultătoare. Ce mare lucru? Două urechi, un sistem de comunicare cu creierul (care, iată, trebuie să existe și el musai) plus mâna care ține profesionist foarfeca. Nooo, nici vorbăă…
Ete, acum două luni, l-am nimerit pe Alex. Pot scrie despre el, nu mă citește, că în rest, m-am convins, e surd.
Aveam părul mărișor, crescusem la el cu grijă, îl protejasem cu bentițe să nu se scoale à la Einstein…
I-am spus clar, stilistului, cu ochi de câine: Alex, nu mă tunde scurt, te implor. Doar dă-i o formă!
…Când am ieșit de acolo, martoră mi-e Irina, eram tunsă ca militarii. La spate. Aveam un ciuf ca un cuib de rândunică pe care l-a zgărmănat tataia, cu furca, să nu se înmulțească păsările sub șopron.
În față, Alex mi-a lăsat urechi de cocker – sanchi, să pară că n-a operat cu sârg…
Măă uitam, așa, în oglinda aia, perforând în gând insulte și sperând că de ud ce e pare mai scurt, până când am aruncat un ochi pe podea, la ce mătura tanti Geta. …Pe podea se odihnea, răpus, restul… cât să umpli două pungi de un leu…
Aveam așa o ciudă… Iar oamenii, știți cum sunt ei, binevoitori, se uitau în ochii mei cu privirile alea complezente și susurau, cât să nu stingă lumânarea mea de doliu: Lasă, Nona, că o să crească…
Off… Trist și grav ce mi se-ntâmplă cu moțul ăsta, că stau diminețile să îl scol / întind / ridic / presez / fixez “stai în mă-ta că te tai” – de parcă sunt o nașă care economisește banii și meșterește la moațe…
Așa că… Sunt supărată.
Dar l-am lăsat să crească, iar.
Evident că el crește în legea proprie, deci mă obligă să-l sperii cu foarfeca…
Acum trei zile, să spună Irina, arătam ca un călugăr franciscan.
Acum două zile, să zică G., arătam ca Papa de la Roma, cu mitra pusă pe-o parte din cauza agrafelor. Că port și agrafe, mai nou…
Ieri, vă confirm eu, semănam cu un caniche.
Dar astă seară… am intrat în baie și m-am tuns cu ochii închiși, băiețel.
…Pe urmă, într-un avânt de curaj, i-am spus lui miki pe mess (că ea, săraca, ce mai râde de mine, ceilalți nu îndrăznesc):
– Mikiduț, picture this: la spate am o bărcuță, iar în față semăn cu nastratin hogea.
– Cum arată nastratin hogea?
– Să-mi bag picioarele dacă știu, dar l-am recunoscut în oglindă!
…Așa că… o fi comic, n-o fi, eu prestez o adevărată dramă.
Acum, în clipa asta, părul mai e cum mai e, că de ud și de lipit pe cap arăt a mascul mișto din epoci demult apuse, dar când s-o usca… Dacă rămân cu formă de Nefertiti? Trebuie să-mi pun căciulă? N-AM!
Asta da, tragedie!
Nah, moment de sinceritate: jur ca, din clasa a II-a, n-am mai avut parul lung, ci doar tentative …esuate.
Oricum, imi sta mult mai bine tunsa. Chiar cu ciobul, decat cu plete.
PS 1) Cel mai bine ma simteam cand ma tundeam la nea Costel ( Dumnezeu sa-l ierte! ) care era frizer si stia sa tunda scurt si sa faca conversatie ca nimeni altul!
2) Rogu-te frumos, daca agasez, plizzzz urgent prestat: eject!
anda, esti minunata. daca te consoleaza cu ceva, mai mult decat agasez eu no face nimeni. cum sa agasezi? iete la ea, se alinta! deci pupici. 🙂
Clar. In weekend am program. Harta Romaniei in jeb si cautam fixativul Panthene!
Caciuli se gasesc pe toate gardurile! 🙂
asa, mami, asa…. 😉
Dap, un adevărat coşmar. La mine se lasă mereu cu plâns când mă duc la coafor/frizerie. Am avut de vreo câteva ori părul foarte lung şi când nu mai reuşeam să îl strunesc ziceam să mă duc să îi dau o formă, să încerc şi alt aspect şi de fiecare dată după momentul coafor îmi venea să îmi dau şuturi în fund. Cred că până şi bunică-mea de 70 şi treaba ei de ani m-ar fi aranjat mai bine, până şi soţul care paralelo-stil ar fi mânuit mai bine tocătorul// foarfeca 🙂
😉 mirela, poate ca noi avem fetzele ataaaat de speciale, incat nu mai nimeresc aia lungimea potrivita pentru par. i-om orbi, dreq… 🙂
“Lasă, Nona, că o să crească…” :))
Hai ca nu fac haz de necaz, dar nu ai cum sa nu razi…
Lucrez in domeniu si inteleg supararea ta. “Stilistii” NU vor tine cont niciodata de parerea ta – le vei strica… creatia 🙂
Iubita, nu aveam o parere, ci o doleanta decenta… Sa nu ma tunda scurt. Dar au o pofta sa taie…ceva, de speriat…
Am nimerit o tipa, acum multi ani, de exceptie. Ma tundea cum voia ea. Ma facea sa arat frumoasa. Prin 96 eu aveam parul tuns ratusca, la spate, si imi statea beton… Moda asta a venit in romania cam prin 2000…Ramona se numea tipa si, evident, nu mai e in tara la noi. Poate ca si de asta sunt atat de dezamagita de amorfii astia de pe la noi , caci am intalnit un stilist adevarat, care iti tunde parul in conformitate cu fizionomia si cu personalitatea. A TA. …Nu asta ar fi scopul?
Freza nu e ca uniforma scolara… Iar in profesia asta iti trebuie talent. …Ca in toate celelalte profesii.
Talent? Vrei talent? Poftim “talent”! 🙂
Vei fi surprinsa de cate cautari vei face pana sa gasesti pe cineva cu adevarat profesionist/a.
Pana atunci vom mai citi din pataniile motului 🙂
deci nasol. 😉
:))))) a trecut aproape o luna de la “taierea motului”….ma intreb care o fi situatia azi 😕
sunt baietel. la faza de “parul imi sta oricum”.
aha,multumesc ca m-ai instiintat! 😀