Mi-e dor de Costică*. Și de Aurica (mai puțin, de ea, că e tută). Deci mi-e dor de mine, cea veselă și zbanghie.
Nu îl găsesc pe Costică, nu îmi răspunde Aurica.
*
Acum câteva zile, am primit un pumn direct sub centură, în scris. Absolut neașteptat. Năucitor. De ăla care te pune la podea fără drept de apel.
Nu pot scrie despre pumn, nu pot descrie persoana, căci am uitat cum arată – am imprimată pe retină doar imaginea unei bucăți de mânecă albastră.
N-am putut să mă adun, până azi. Am bocit, penibilă, in reprize.
M-am trezit, diminețile, cu sentimentul că nu vreau să mă ridic din pat, pentru că, în loc să văd soare, în jur pluteau numai neguri de vinovăție.
Nu înțeleg ce vină am, nu înțeleg de ce insist să îmi găsesc vină.
Mi-e dor de Costică. Și de Aurica.
Deoarece.
Deoarece aș lovi, acum, cu sete, mâneca albastră. Dar în felul meu.
Diferența dintre o jignire transmisă prin vorbe scrise și o furie mută este că cea de-a doua ajunge la destinatar mai târziu – dar îi rămâne acestuia priponită în sistem mai multă vreme.
*
Mi-e dor de Costică. Și de Aurica.
O să îi caut în mine până când o să-i aflu. Ca să nu gândesc rău.
…Până atunci mă încânt cu ASTA.
…Și mă consolez cu ASTA.
