În aproape un an, de când nu am mai scris, s-au întâmplat multe lucruri cu mine. Capitale şi, unele, ireversibile. Cel mai greu moment s-a transformat într-o susţinută durere, temeinic ţinută sub cheie.
A murit Pupa. S-a stins discret, aşa cum a trăit.
… Lăsându-mi inima vraişte şi convingerea că e adevărat: cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.
Ca o paradoxală compensaţie, am avut un timp nişte pui de gerbili, proaspăt cumpăraţi, care i-au înlocuit pe Nuk şi Pepi, şi care au început să se înmulţească, lunar, ameţitor.
Colivia adăpostea, la un moment dat, trei generaţii.
…Nu mai am nici gerbilii. I-am donat. Şi sufletul mă apasă greu, pentru că simt că i-am abandonat.
Tot la capitolul animale de companie intra şi Titi. Şoferul de camion, care s-a îndrăgostit de mine şi cu care, până la urmă, am avut o… să-i zic… relaţie.
…Nu mai e nici Titi în peisaj,pentru a se putea odihni în pace, l-am părăsit .
Nici gaşca de la bloc.
… Pentru că m-am mutat de acolo.
Sunt singură.
Atât pentru azi, căci mă inundă lacrimile.
