Jurnalul lui Manon.

Eu pe șezlongul meu, ea, pe al ei.

Mă ridic și mă uit în jur.
– Auzi, pe plaja asta ne-am adunat toți expirații sau toată lumea din lume arată nasol?
– Dacă vrei bucăți mergi pe plajele de fițe.
– Aha.

Ce au în plus plajele de fițe? …Prețul.

*

Niciun nor pe cer.

*

În boxe, aceleași șase melodii-hituri, pe repeat.

Una mi se lipește de timpan. I wanna make u sweat.
Gândesc: Prietene, n-ai nicio șansă, rămân fidelă soarelui. Mă întorc, vreau să mă ridic și deschid ochii direct pe puța lui nenea ăla din față, care are slipi cu prindere de omoplați. Din ăia cu talie înaltă.
I-o fi cumpărat săracul când avea optîșpe ani și erau la modă.
Sau era el mai înalt.

*

[Pe față ne-am dat cu cremă SPF 50 +. Pe corp, cu cremă SPF 30 +. (Ce-o însemna plusul ăla?)]

– Nona, dar soarele ăsta nu arde deloc!

După un timp…
– Maria, simți cum arde soarele?
– Deci nu arde deloc!

Seara…
– Nona, mă mănâncă pe aici și pe aici…
– De ne-arsă ce ești, puiule…

Deci plusul, uneori, este egal cu zero.

Ah, litoralul.

Face bine.
Dacă nu pleci de acasă heartbroken.

Dacă da, ai grijă cu cine te însoțești.

…E preferabil să iei cu tine un prieten soare, nu un prieten toamnă.

Distracție garantată: închiriază o bicicletă de aia dublă care arată ca o șaretă.

Nu ofta când auzi prețul.
Nu suspina că e doar pentru o oră.

După ce ai transpirat dând la pedale o veșnicie, realizezi că mai ai de umplut 45 de minute cu plimbare.
Lumea te privește admirativ.
Tu zâmbești și ai curaj să faci cu mâna necunoscuților.
Din când în când, faci liniuțe cu alți dublibicicliști.

Senzații?

Una: Yabba dabba doo!!!!!!

Deci vineri mâine plecăm la mare. Iar.

Noi două, ca fetele, și întregul București, ca dezertori de metropolă.

O să fie fun pe drum, cu mașinile aliniate botuț la funduț, în viteza melc melc codobelc.

Pup cititorul.

Și sper în paranteză ca atunci când mă întorc să fiu bronzată și cu moțul de păr crescut la loc, fetiță sexy, gen.

Vise.

*

Ete. Lambada, anyone? 😉

Povestisem, pe 24 iunie, ce am păţit la mare, când, dincolo de păcăleala afişată pe un site de booking, patroana hotelului ne-a siderat cu atitudinea agresivă care a culminat cu “să nu vă mai prind pe aici!”. De parcă… De parcă.

Am avut inspiraţia să ne întoarcem, pentru a recupera factura anulată. Am primit doar check out-ul semnat de ambele părţi.

Azi, Maria primeşte un mail de la booking. com, în care scrie:

Stimată Doamnă,
Hotelul ne-a anunţat că nu aţi sosit la hotel la data de check-in a rezervării dvs..
Preţul total al anulării:  € 50

*

Nu.
Evident că nu o să lăsăm lucrurile aşa.
Okeeii… Să vedem ce putem face.

Ziua a început “bine”.
Ne-am cam rătăcit, căutând în stațiunea aia hotelul “Shine”, la care Maria făcuse rezervări online (căci arăta într-un mare fel).
L-am găsit, după drumuri du-te vino când în Olimp, când în Jupiter. Era la mijloc.
Refuzaserăm, deja, alte oferte, deși eram cu nervii la pământ, a dracu de stradă a trandafirilor, că se întinde pe trei stațiuni!!!

Există o logică a lucrurilor, și un instinct de care trebuie să asculți. Dar de aia sunt făcute, și logica, și instinctul, să le dăm cu flit, futu-i!

Boon.

Ajungem, într-un final, taman când sunt radiațiile mai coapte, și avem prima surpriză.

Ca să parcăm, doamna cea rotunjoară cu ochi tulburi, răutăcioși, ne ghidează printr-un câmp denivelat care duce în laterala hotelului.
Mașina rabdă umilința cu stoicism, călcând în gropi cu grijă și simț de responsabilitate.
Îmi trece prin cap bă, dacă plouă, cum mai ieșim noi de aici?
Dar pasez gândul la gunoi.

Hotelul arată bine. Cotat la patru stele. E făcut cu bun gust.

Doamna cu privire de vulpe și voce de om căruia i se calcă proprietatea sugerează să plătim la început.
O înțeleg. Și Maria, și eu, probabil că arătăm de parcă am fugit din pușcărie cu mașina garnizoanei.
Sau poate că doamna e o cretină.
Pasez gândul la gunoi. Am venit să ne relaxăm.

Camera costă 100 de euro.
Contrar reclamei de pe booking.com, la “Shine” nu poți plăti cu cardul, așa că dăm banii cash.

“Toate camerele sunt dotate cu minibar, linie telefonica, televizor, cablu TV, internet, aer conditionat.”

“Minibar” se traduce, la acest hotel, aşa:  frigider scos din priză, gol.

– Aveți wireless, da? – O mănâncă limba pe Maria, căreia îi citesc în ochi antipatia față de iritata gazdă.
– Nu avem, punem azi.
Madam oftează, definitiv indispusă – și ridică tonul: Dacă vreți neapărat, vă dau stick-ul meu.
– Nu, mulțumim, noi nu vrem decât ceea ce ați oferit în anunț. Scria, printre altele, wireless. A fost un criteriu pentru care am ales această locație.

Sunt ușor intrigată de atitudinea absolut nefirească a femeii, care se comportă de parcă cerem favoruri. Însă. O trag discret pe Maria deoparte, trecem peste, puiule, n-am mood, hai să punem bagajele în cameră și să plecăm la plajă, dă-l dracu de net…

Camera arată bine. Facem duș rapid și alergăm spre plaja care trebuia să fie la 300 de metri. (Îmi vedeți bășica asta de la picior? Nu m-a omorât insolația, ci drumul…)

Pe la șapte seara, ne întoarcem la hotel, trecem pe sub privirea de vultur hămesit a patroanei multifuncționale, urcăm în cameră, facem duș și bârfim “camera cu view” în care suntem cazate, nu dau detalii, o să pun poză, să admirați și voi priveliștea.

Maria remarcă, oftând, că lucrurile de pe booking.com nu prea au legătură cu realitatea, însă o temperez. Am venit să ne relaxăm, știm cum e la români…
Aruncăm, deci, gândurile negative la coș.

Vreau să pun laptopul în priză. Prizele sunt butaforii. Puse pe tapet, să dea bine. Nefuncționale.

Merg la baie, să verific priza de acolo. Și evit în ultimul moment să-mi rup gâtul . Toată apa din cabina de duș cea șmecheră (a cărei instalație de hidromasaj cu radio incorporat ne-a luat ochii de la început) s-a scurs pe gresie.

Am o primă vagă senzație că în curând nu voi mai putea să arunc gândurile de nemulțumire la coș…

Cobor și încerc să discut omenește cu patroana-recepționeră.
O invit să vadă prizele și trec, iarăși, cu vederea, tonul ei sictirit. O asigur că nu vrem scandal, ci doar rezolvarea problemelor… Am plătit, totuși, o cameră de patru stele, nu un cort în mijlocul câmpului.

N-am cu cine să mă înțeleg. Aproape furibundă (deși nu din vina noastră aparențele n-au legătură cu realitatea) și cu ton de condamnare la moarte, ne propune gingaș ca o mitralieră să ne dea altă cameră, căci numai asta are probleme (cee?)

Eu cedasem.
Maria zice: NU. Vrem banii și plecăm de aici.

– Binee!!!!! Vă dau banii înapoi!!!

Încă șocate de comportamentul de grotă al madamei, strângem bagajele. Eu cobor în hol, să o chem pe isterică să verifice camera și să se asigure că infractoarele n-au mâncat vreun prosop de baie, de foame.

O întâlnesc la parter. Răzgândită. Mă strivește cu dispreț:
– Nu vă dau toți banii!!! Eu v-am propus să vă mut în altă cameră, așa-i legea.

O privesc rece și îi spun calm, politicos, încercând să nu îmi ruinez ziua de tot:
– Perfect. O să chem poliția, pentru a constata și ceea ce ați spus că oferiți, și condițiile în care ne-ați cazat, și prețul pe care l-am plătit aprioric.
Cedează forțat, de parcă aș fi o miloagă:
– Bine, vă dau banii, și o să anulez factura. Așa ceva nu se face, puteați să vă mutați în altă cameră!!!!

Atât mi-a fost. Stăteam într-o supapă. Care a explodat. Erau, în zonă, alți doi turiști nevinovați, de care nu am ținut cont când am bubuit:
– Nu se face? De când am venit vă comportați de parcă am fi vrut să fugim cu hotelul în spate! Atitudinea dumneavoastră este absolut mizerabilă! N-aveți pic de respect pentru client!! Ați ridicat tonul din prima clipă, de parcă stăteam pe gratis și vă puneam să ne ștergeți pantofii!!! Vrem banii și plecăm imediat!

Îmi returenază banii cu aerul că i-am violat buzunarul, verifică ostentativ camera și îmi strecoară un serpentic:
– Plecați și să nu vă mai prind pe aici!

…La care am rămas mască.

România este plină de loaze. De rebuturi. De aceea nu mă mai miră că un asemenea specimen are ditamai hotelul. Nu vreau să mă gândesc la clasicele “ce a îngropat sub prispă” madama sau la “peste ce a călcat”. Treaba ei.
Însă noi, ceilalți, oamenii de bun simț, nu trebuie să ne lăsăm intimidați. Never!

Revin la istorisire.
Părăsim hotelul, scoatem cu grijă mașina din gropile denivelate ale “parcării” și ne oprim să fumăm o țigară.
Realizăm că am plecat fără ca matracuca să ne fi anulat factura. Rezervarea online este încă valabilă. Dacă spune că am stat trei zile și că am fugit fără să plătim? Dacă retrage banii pentru rezervare? Ce facem?

…Eram la mare. Veniserăm să se relaxăm, și iată-ne, două femei singure, în mașină, înfricoșate de gândul că dacă ne întoarcem după factura anulată, cine știe ce ni se poate întâmpla…”Să nu vă mai prind pe aici!”… Să mergem la poliție?

Tăcute, pornim la drum, nu știm unde, să căutăm o altă cameră, să cerem ajutor… Cuiva… Cui?

Văd în fața noastră o mașină de poliție.

Îi spun Mariei:
-Dă flash-uri!
Maria se conformeazaă. Printr-o ciudată ironie a soartei, ea e cuminte, acum, iar eu – războinică.
– Maria, polițiștii din mașină nu au unde să oprească, e drum național, trafic… Mergi după ei!

Ne ținem în coada mașinii de poliție până când aceasta oprește pe o străduță.
Cobor.
Când mă apropii de geamul lor, am, deja, energia aceea, a mea. Zâmbesc.
– Mă scuzați pentru că v-am urmărit ca pe niște infractori…
Polițiștii zâmbesc și ei.
– Puteți coborî puțin, vă rog? Avem nevoie de ajutor…

Zece minute mai târziu, mașina noastră și cea a poliției parcau în fața hotelului “Shine”.
Maria a intrat singură, s-a dus la recepție și i-a cerut ferm, ghiolbancei tremurânde, dovada că am făcut check out-ul.
– Vreau și copie, vă rog.

Matracuca era mută și transparentă ca o piftie.

Închei aici jurnalul de front, cu mulțumiri pentru polițiștii din Mangalia și, mai ales, cu urarea transmisă subliminal unei ființe cu păr ars de gălbeneala peroxidului, plină de bani și goală de caracter:
Madam, “Shine” and Die!

*

drumul spre iad e placat cu teren virgin de patru stele
.

.

.

.

.

o mică groapă pentru mașină, un pas mare spre libertate
.

.

.

.

.

cameră cu vedere la bare

La mare. Furnicar de oameni de diverse culori; sucuri reci; inghețata e maaare și parfumată; muzicile se încalecă sub privirile înțelegătoare, fără pic de nerv în pupilă, ale turiștilor; circulația, bară la bară, șoferi politicoși, în concediu nu avem nervi, îi lăsăm acasă la pachet, recuperăm noi, pe urmă, înjurăturile…

Marea, zbuciumată de corpuri gălăgioase.
Plajele, pline ochi de corpuri culcate.
“Ia porumbul, porumbeluuul, e fierbinte, e fiert, ia porumbuul!” / “Nu, merci…”(face un grăsun o glumă) “…încerc să mă las”.

Alge.
Scoici.

Iar sub umbreluță…un rac mic. Eu.

 Nu ştiu ce însemnează spiritul “vama veche”. Astfel, nu ştiu dacă mă încadrez în el…Mă refer, pentru cunoscători, la spiritul acela, nu acesta, în părul căruia mă înfig în cele ce urmează.
.. Academicienii caţavenci, mai deştepţi decât ai lor (năstase, vezi tu degetu’ asta?!), măă tot bruschează cu campania de salvare a vămii, şi cu festivalul ăla, stuff.. stock… flock, mă rog…

Am fost anul trecut în vamă, şi am plecat.
Am fost anul ăsta, şi m-am rătăcit. Bodegă lângă bodegă. Un aer altfel. De mai liber. O undă de artistic. Un inefabil. Ici-colo, câte un surogăţel de hippiot, care purta ceea ce, altădată, făcuse mândria familiei: hainele înflorate, evazate jos.
Am fost să gust gulaşul ăla, unic. Se terminase. Am mâncat, în schimb, hamsii… Ocazie cu care am declanşat o mini-revoltă, căci, cerând hamsii crocante (cum, crocante, doamnă?), toată lumea de la coadă a refuzat să mai cumpere hamsii moi, vioaie, aşteptând să ia cu toţii hamsii crocante.
Crocante, adică prăjite mai mult. Adică mai uşoare pe cântar. Adică înţelegeţi voi ce priviri mi-a tras vânzătorul, cu gândul la faliment.
Bune hamsii! Am luat o porţie şi la plecare, uite, mai am şi acum câteva buburuţe pe piele, de la intoxicaţie. 

Concert. Concert în vamă, mulţime de oameni… Maama, zic, ce bine, ce… altfel este aici… voi mai veni…
Ne aşezăm pe o băncuţă, cu grijă să nu deranjăm un cuplu de ciufuliţi care amuşinau un rest de bere burger la doi litri.

…Se va filma, va cânta o trupă, AB4. Aţi auzit de AB4?… Sunt patru băieţi care cântă nişte cântece furate, în limbi necunoscute. Solistul, înainte de a urca pe scenă, îşi propteşte limba în gâtul uneia, probabil partenera lui. Îmi plec privirea, ruşinată că văd cum îşi face ăsta încălzirea la coardă… Tot ceea ce se înţelege, indiferent de melodie, este:” Siistisiffi… siifillisistisisti… siii… aaa… aaa “. Înainte de ei, cântă la chitară două persoane. În deschidere. Voci bune, dublate de discoteca din imediata vecinătate.

Carismă zero. 

Mă uit în jur, la lume. La lumea vămii. La o masă, vreo opt ciufulaci, slinoşi, beţi. “Pula” este cuvântul de ordine. O poartă din gură în gură, o aruncă şi în vecini, fac haz, apoi devin serioşi. Apoi, iar, din senin:”Puuulaaa!” Au părul lung şi culori nedefinite la haine, un maron spre verde… Băi, drăcie, îmi scuip io în sân, dacă vin cu cortu’ aci, la vară, oi mai scăpa cu onoarea neterfelită? 

… Ce este vama veche, pe care o tot flutură ziarul meu preferat, “Caţavencu”? Ce trebuie noi să salvăm din vama veche, că, personal, aportul meu ar fi acesta: aş încinge un cazan cu leşie, şi aş pune în el câteva podoabe împăduchiate…?!
Aş vrea să mă lămurească şi pe mine cineva: când se referă la salvare, caţavencii vor să zică să plece lumea spălată, civilizat-snoabă şi, deci, fadă, să rămână vama un loc plin de slinituri îmbrăcate gen rrom, care, ameţite de tequila la metru, devin dezinvolte şi vioaie? 

Mă uit în jurul meu, la copiii cu privire tulbure, şi mă strânge la inimă… au şi ei o mamă…Mă uit la ei, şi mă întreb unde se ascund, în timpul anului, cu părul ăla nespălat, cu hainele alea cule, expirate… Aoleu, te pomeneşti că, la venire în bucureşti fac trupe de hip-hop, şi vară se metamorfozează în hippi… 

Ce însemnează vama veche? O oază, pentru ce? …Pentru cine?

Tot citesc prin ziare despre chelnerii de la mare, că sunt obraznici, sictiriţi, că nu te servesc decât dacă le dai bacşiş (mah, voi nu lăsaţi bacşişu când plătiţi, la final, le daţi înainte?)
… Merg, de vreo lună, în fiecare uikend, la mare. Şi mănânc în diverse locuri…Al dracu’ chelner obraznic, dacă o exista!
Nu am văzut o mutră, un sictir, am văzut doar o blazare mioritica, neagresiva cu clienţii… Stai de-ţi vine rău până îţi ia comanda, însă, repet, nu m-a deranjat nimeni, cu nimic…Şi dacă nici io nu caut ţandăra…
**
De vreo două săptămâni, mergem cu cortu’ la mare. Campăm în mamaia. Vineri ne-am aşezat şi noi cortul, evident, unde am găsit un locşor, să încapă şi maşina. Cul!
Ne aşezăm lângă un taxi de piteşti. Venim seara, la culcare. Toată lumea din camping, sforr, sforr, numai ăştia patru de lângă noi… dăduse logoreea în ei. Mă şi întrebam: să nu te uiţi şi tu în jur, să vezi că lumea doarme, să dai sonoru la coarda mai jos, aşa, din respect faţa de ceilalţi… O frasuială de parcă dăduse strechea-n ei…În sfârşit, pe la vreo cinci, adorm, zguduită din când în când de câte-o sperietură, că nu-şi găseau aia locu-n cort, îi mânca…
… Sâmbătă seara, intenţionat venim mai târziu, pe la unu noaptea, cu gând că s-or fi culcat vârcolacii de piteşti… Toată lumea sforr, sforr, maşina de taxi lipsa… Cool, pregătesc culcuşul şi mă aştern la somn, cu bucurie că or fi plecat, dracu’…
Aiurea! Pe la două, se întorc draculii… Remarca unu’, în gura mare, ca “ba, nu ne-au furat ăştia grătaru'”… ăştia, adică noi, ceilalţi vecini, vreo 70 de corturi…
Şi se apucă, precum veveriţa mea, de treabă… Răscolesc, nu ştiu ce dracu’, răstoarnă tăciunii din grătar, stabilesc cine să doarmă, unde…Eu, spume… după o jumătate de oră, timp în care aşteptam să adoarmă, realizez că urmează încă o noapte albă.
Şi ies.
Ba, fraţilor, nu vedeţi şi voi ca toată lumea doarme?
Şi, ce!?
Cum, şi ce? Aseară, gălăgie, azi dimineaţa, manele la greu, am plecat şi noi, ca oamenii, că nu era de stat aci, cu voi, nu v-a zis nimeni, nimic, acum, iar, frăsuială? Ce dracu’’!?
Şi ce-ai să-mi faci? – Zice ţăranu;, dându-şi cămaşa jos, în semn de “hai la luptă”…
Păi de ce v-aţi aşezat lângă cortu’ nostru? – Zice o pălămidă de femeie, tovarăşa lui.
… Fază la care m-am inmuitat o clipă, să mă gândesc… Ce dracu’ de răspuns să dau io la asta întrebare? Cum era să visez că m-am aşezat lângă nişte oxiuri agitate de usturoi?…
…Eu vă rog să terminaţi cu gălăgia, ca lumea vrea să doarmă (şi ăilalţi, ai dracu’, vecinii, sforr, sforr, nu m-a susţinut nimeni)
Noi suntem în vacanţa – îmi taie iar craca pălămida, de mă pune pe butuci. Adică ei sunt în vacanţa, noi, restul, nu, noi om fi la muncă…
… Bref: s-au coit, iar, de-ai dracu’’, deh, îi stârnisem, preţ de…nu mai ştiu, că am râs până am adormit.

Acum sunt un om mai învăţat. Data aviatoare, merg din cort în cort şi întreb politicos:
1. Sunteţi în vacanţa, sau nu?
2. Dacă îmi pun cortul aici, lângă dumneavoastră, asta însemnează că sunt obligată să stau smirna, fără comentarii, dacă mă deranjaţi?
3. Serviţi manele? Dacă da, cât de des, şi în ce parte a zilei? Şi noaptea?

După care, în funcţie de caz, ori mă întorc la Bucureşti, ori mă duc la hotel unde simt pe piele doar gândacii ăia, mari şi negri, şi în plămâni, sacadat, başii de la boxele discotecii legale.

Până acum două săptămâni, îmi imaginam că e al dracu’ de greu să pleci undeva cu cortu’. Că e împuţeală, că te mănâncă diverse insecte, că alea-alea.
E, de două weekenduri, merg cu cortu’, la mare. La mamaia. Campăm acolo şi bramburim toată ziua. Seara venim la nani. Aşadar, în loc să plătim, în sezon de vârf, 4 milioane pe o cameră la hotel, pentru un uikend, dăm numai 300.000. E!?
Avantaje: rupi banii prin alte locuri, ai un sentiment poetic – boem, nu te papa nici o goangă, deoarece cortul este izolat.
Dezavantaje: să nimereşti, uneori, în mulţimea de vecini, câte un fraier ce se dă cul cu maneaua din maşină şi cu gălăgia de noapte bună. Dar şi asta se rezolvă, în sensul că atunci când tu îi atragi atenţia, şi el îţi răspunde că e în vacanţă (tu nu eşti în vacanţă, numai el este), te poţi băga în cort, şi poţi înjura până îţi vine somnul.
În rest, e bine.

Atenţionare: Eu ştiu că este o economie bună, stând în cort, dar ai grijă cât cheltuieşti, să nu rămâi fără bani la întoarcere… Când trebuie să plăteşti taxa de autostradă.

Recomand cu căldură, tuturor acelora care se pregătesc de vacanţă, să-şi lase acasă supărările când pleacă la drum. Nu de alta, dar îi asigur că vor acumula altele, noi, pe parcurs. 

Recomand, de asemenea, să nu uite că, dacă merg la mare cu trenul, este important să îşi aducă aminte din timp de infecţia din compartimente, pentru a nu suferi un şoc la urcarea în tren, unde te întâmpină cu braţele deschise miasma de urină veche, stabilă şi bazată… Urmată de jegul de pe canapelele prea mici pentru femeile prea grase… Însoţită de controlorul cu mustaţă a la Hitler, care vorbeşte ceva numai de el înţeles…Şi completată de semi-opacitatea geamurilor. Şi mă opresc aici, lăsându-vă plăcerea de a descoperi noi surprize… 

… M-am întors de la mare, acum două zile… Atât mi-a luat ca să îmi revin, şi să pot scrie şi eu omeneşte acest mesaj.
Am plecat OK, am venit cu un zâmbet tâmp pe figură, binecunoscut acelora care mă supără. 

… Totul a început când prietena mea de suflet m-a anunţat că, în loc să fim două în această excursie, vom fi trei, adică ne va însoţi şi verişoara ei de la ţară, pe care n-o poate suferi, dar faţă de care s-a angajat să o plimbe la mare. Pe nervii mei, am întrebat-o subtil, adicătelea o să îi faci observaţii mereu, ca să mă distrugi definitiv? “Nu”, îmi răspunde ea candid.
…Şi a fost ca mine.

Vom sta în gazdă, la femeia căreia îi plătesc chirie şi în Bucureşti. 350.000 pe noapte. Două nopţi. E bine, nu e scump.
…Pe măsură de incomod. 

Cu ce vom merge? Oftând după vremea când aveam amândouă bărbaţi cu maşină, am zis că ne orientăm spre tren, la clasa a doua, ca studenţii, să mai simţim şi noi plăcerile boemiei.
…Şi ne-a fost de cap. Pentru că am ajuns în gară pe la ora patru, să stăm la coadă la bilete. Unde am aflat că gara este închisă până la patru jumate. Adică, dacă nu ştiţi, noaptea nu mai ajunge nici un tren în Gara de Nord.
Dacă ajungeţi în zonă prea devreme, puteţi totuşi să vă otrăviţi cu o cafea la un bar din incinta, ca să aveţi ce vomita, de plictiseală, în tren. În trenul pe care vi l-am descris mai sus…
Cu chiu, cu vai, luăm bilete şi ajungem la compartimentul de clasa a doua (fi-mi-ar economia a dracului!).
O banchetă de patru locuri este, deja, pe jumătate ocupată de către o doamnă cu gabarit depăşit, care o fi căutat, ca şi noi, boemia şi ieftineala, dar a uitat că nu mai are vârsta şi greutatea studenţiei. O vârâm pe aia mică, de la ţară, în nişa rămasă pe scaun, şi ne uităm sus, să punem bagajele (de ce, oare, îşi iau femeile, atâtea lucruri la ele?)
Sus, plin de genţi.
Cele două persoane din compartiment umpluseră, deja locul…Şi sus. După ce, cu eforturi supraomeneşti, molestăm ceea ce ar fi trebuit să fie nişte haine aranjate, în suportul pentru bagaje, ne strivim cât mai comod pe banchete, asudate, enervate şi uimite… Uimite de faptul că ne-am imaginat că o să fie fun.
După un drum agonic, în care, personal, am oscilat între cucăiala gen găină în lemne şi nişte junghiuri suspecte în burtă, am ajuns la Eforie nord. 

Coborâm, cu troaca de bagaje, şi urmăm indicaţiile pe care le primiserăm de la gazda: urcăm nişte trepte în gară să dăm de strada cutare…Nu dăm de nici o stradă.
O sunăm pe madam, care, amabilă, zice că vine ea să ne ia.

Şi aşteptăm… Şi sună gazda:”Unde sunteţi? /În gară. /Nu vă văd. /Nici noi pe dumneavoastră”… Luminată, brusc, prietena mea întreabă:” Nu trebuia să coborâm la Eforie Nord? /NU, la Eforie SUD!!!”
… Evident că trenul plecase…
Să luăm un taxi, zic io…
… Găsim un nene cu o maşină bună de muzeu, fără amortizoare şi cu un iz de DDT pe canapele…”Ce-mi faci, nene, mă omori cu otravă de gândaci?” “Nu-i de la mine, de la baba de dinainte…” 

Ajungem la destinaţie, unde gazda mea ne întâmpină cu zâmbetul pe care eu îl ştiu de vreo doi ani, păstrat numai pentru momentul înmânării banilor, lunar.
Are o grădină superbă. “Vila”, în schimb, a rămas un mister pentru mine, căci nu îşi merită numele. Ne dă o cameră cu mobilă prea veche şi miros de mere şi naftalină, într-o combinaţie letală. Lenjeriile sunt uzate la maximum, rupte pe alocuri. În celelalte două camere, ceilalţi chiriaşi au televizor funcţional şi lenjerii noi…”Aveţi ţânţari?” “Nu sunt ţânţari, doar câţiva păianjeni”… Măricei. 

În curte, sunt două mese, unde oamenii îşi pot bea cafeaua sau servi masa, cu ochii pe wc-urile din faţă. Ca să poţi face un pipi sau un caca decent, trebuie să te ţii de burtă, să faci acrobaţii pe colac, de teamă că vreun zgomot va răzbate dincolo de uşile fragile, prinse cu sârmă… Mai ales că, în mod ciudat, cum intră cineva la wc, cum, brusc, se ofileşte şi conversaţia, şi se lăsă liniştea… Dumnezeule!
Lasă, mă consolez eu cu ură, privind la butoiul cu apă de duş, important este să ajungem pe plajă, de asta am venit aici… Întinsă pe nisip, voi putea visa la ziua când, îndrăgostită, voi merge la mare cu iubitul meu, şi mă va ţine în braţe în apă… Visarea îmi este întreruptă de cotul prietenei mele care, strategic plasat, mi-a deranjat definitiv otrava băută în gara de nord: “Auzi, Nona, să fie clar, eu nu dorm în infecţia asta mucegăită, că am astm!”. “Vedem noi”, îi spun, şi plecăm spre plajă.
Întotdeauna am considerat că plecarea spre plajă este un drum frumos, nicidecum un purgatoriu prin care trebuie să trecem, obligatoriu, de patru ori pe zi… Cred că nu există, în Eforie Sud, locaţie mai îndepărtată de plajă decât această casă în care ne-am cazat. În plus, trebuia să traversăm şi un drum naţional, pe care, din nu ştiu ce motive, circulau maşini non-stop… Ce or fi având unii de circulat atâta cu maşina pe drumurile de la mare, tocmai când vreau io să traversez? 

“Splendid beach”. Aşa scrie pe nişte bannere mari. În traducere liberă, exact inversul: o plajă de câteva palme, cu nisip puţin şi scoici sparte, disperat de multe pentru saltelele noastre gonflabile, dintre care a mea a decedat la scurt timp, împunsă mişeleşte de te miri ce colţ hain de pe acolo. O declar făcută cadou unui copil care a pus ochii pe ea.
Şi alge, alge… atâtea alge… O mare de alge…Şi nişte bolovani în apă, de mi-am smintit încheieturile, încercând să păşesc şi eu demn şi unduios… 

În prima zi a fost înnorat.
În a doua zi, a plouat.
În ziua plecării, un soare toropitor. 

Masa: conservele luate la pachet.
Distracţia de seară: Acelaşi spectacol, cu un nene cowboy expirat, câteva cântece performate de nişte putori trase la indigo, anonime şi consumate, care îndeamnă publicul să dea din “pălmi”, un “maestru” indian cu nume grecesc care calcă pe cioburi, înghite o pălălaie de foc şi plimbă la subţioara un şarpe nedumerit. Toate, prezentate de un “animator” cu faţa de hoţ din tramvai, care asezonează, din când în când, şuşa, cu un:” Hai-hai-hahahai”. 

Bottom line, am fost la mare. Am prins culoare pe mine, mai scumpă şi mai puţină decât la solar.
Vă recomand să vă îndrăgostiţi. În doi, o experienţă agonică precum aceasta prinde parfum de aventură. Exclus clasa a doua! 

… Despre cuceririle pe care le-am făcut…am cucerit un sac cu nisip, pe care l-am adus acasă de m-am deşelat, să facă baie în el veveriţa mea mongoleză…Pe care l-am spălat în cadă… Cadă pe care am înfundat-o şi i-am spart ţeava de scurgere cu pompa de desfundat. 

… Acum am la mine un instalator, pentru că mi-am nenorocit vecinul de jos, care tocmai pusese faianţa în baie. Va trebui să îi plătesc instalatorului, la un prim calcul, exact cât am cheltuit la mare. 

… A, poate vă întrebaţi ce mai face verişoara de la ţară: habar n-am!