Archive for February, 2012


Joi, 23 februarie, aveam un feeling…

Trecuse o săptămână de când simțisem semne de avarie. Mergeam zilnic la sala în care repetau copiii, și insistam să mi se spună dacă sunt probleme. Delegasem oameni care să țină totul sub control. Iar ei credeau că au timp.

Eu simțeam avaria.

Mă enervam că n-o reperez.

Știam că în curând va trebui să mă activez locomotivă, gen.

Deci era joi.
Ajung la școală, și mă opresc la sală.
– S-a decis, aseară, mi se zice, să scoatem spectacolul și mai devreme.
– CÂND mai devreme?
– Luni.
– Gizăs.

Și atunci s-a deschis cutia Pandorei.

Nona, îmi spune asistentul de regie, te rog să te uiți la astea, puțin.

Cămășile de noapte ale celor 10 personaje arătau sinistru. Materialul, o pânză impermeabilă. Transpirai numai când le priveai.

Scenografa plânge.

Nu e vina ta, puiule.

Mă pregătesc să-l sun pe nenea cu achizițiile. Nenea vorbă multă și fapte puține, mâncătorul de nervi.

Vreau cămașa mamă, ca să văd ce reper a avut omul când a cumpărat materialul.

Materialul foșnește la fel, nenea a avut reper greșit.
Bună ziua, ați cumpărat un material de cort, iar studenții nu urcă pe Everest, ci stau sub reflectoare. Nu e vina dumneavoastră, și rezolvăm problema împreună. AZI.

Sună telefonul:
– Nona, cică lipsesc de la sala Atelier niște paneluri.
– Sunt la sală, ce paneluri?
– Nu știu, cică de pe scenă, sus…

– Aici n-avem scenă SUS. Sunt paneluri puse pe parchet. Ar fi trebuit prelungite de astă vară, dar mă futeți la cap că nu sunt bani. Ai bani, să le luăm?
– Nu.

– Ascultă-mă cu atenție, până nu mă enervez. Mă duc să iau o ruletă, măsor eu, și îți comunic numărul de paneluri care îmi trebuie. Tu mă ajuți să plătim, iei bani de altundeva, găsești tu.

Închid telefonul.
Mă uit la asistentul de regie.
– De ce nu mi-a zis nimeni că trebuie mărită scena?
– Păi, domnul rector ne-a sugerat, aseară… Panourile de decor sunt pe roți, scena ar cam trebui mărită.
– O vom mări.

Îl sun pe nenea cu achizițiile.
Vă aștept la sală. E urgent. Nu negociem, nu vorbim inutil, rezolvăm azi
.

Vreau alt material pentru costume. Să fie așa. Culoarea asta. Textura asta. Am nevoie de șase paneluri, vreau să știu cât costă.

Asistentul de regie, timid:
– Păi avem bani?
Simultan
Nenea:
– …Nu.
Eu:
– DA!

Și din clipa aia, din joia aia, n-am mai știut nimic, decât un singur lucru: până a doua zi, vineri, 24, la ora 3 – când intră copiii în repetiții, problemele astea vor fi rezolvate.

N-am sperat. Am știut.

Am selectat, din școală, harnicii, nu loazele.

Și am făcut echipă.

Am rugat-o pe scenografă să ia masuri fiecarui actor în parte.
– Da, zice a mică, speriată de iureș, voiam să pun semne cu ace pe vechile cămăși.
– NU. Măsori la umeri și la lungime. Sunt croitoreasă la bază.
Le facem rotunde, la gât, și despicăm în față. Punem șnur.

Asistentul de regie, un scump, mă întreabă, sfios:
– N-ar trebui să întrebăm…?
– NU. N-avem timp.

Nenea cu achizițiile a fost ireproșabil. Șapte drumuri între școală și depozitele de materiale, eșantioane, achiziționat paneluri, achiziționat pânza pentru costume.

Costumiera, o minune de suflet, s-a oferit să o ajute pe croitoreasă.

Băieții de la tehnic, pe care i-am convocat pentru vineri dimineața, au promis că vor fi la sală. Între ei e un tâmplar nou – de el aveam nevoie, și a promis că vine.

A doua zi, la opt dimineața, au venit panelurile.
În croitorie duduiau mașinile de cusut.
– Iubitele mele, dacă nu terminați azi, o să vă rog să veniți și sâmbătă.

– Venim, dacă e nevoie.
– Și cămășile alea, vă rog, trebuie să arate bine și să fie comode.

Vineri, 24, pe la ora 11, Sala atelier era furnicar. Într-o parte, scenografa își termina decorul.
În cealaltă, se mărea scena.
Energia aceea, bună… De echipă… De lucru făcut cu drag, cu spor…

Îmi bubuia inima. Atât de mult îi iubeam pe toți. Și le-am spus-o. Cum o spun mereu. Și des.

Tâmplarul a migălit panelurile, să intre la fix, printre schela de lumini. E talentat și harnic. Și operează cu viteza luminii.

George, sus la pasarelă, cu Alex, verificau sunetul și lumina, și ne-au pus muzică, să danseze doamna directoare cu mopul, pentru atmosferă. 🙂

(Paranteză: Meșteream noi acolo și, năucă ce sunt, văd reflectoarele aprinse. Și spun tare: De ce dracu sunt reflectoarele aprinse? Pauză, după care adaug ȘI mai sever: Pentru că TU că ai cerut lumină în scenă, vaco!
Au râs, ai mei. Că mă știu. Îi cert și pe ei, dar nici pe mine nu mă cruț.)

La ora 12, dau telefon:
– Puiu, am înțeles că tu ai un covor de scenă. Îmi trebuie la Sala Atelier, că panelurile cele noi sunt albe.
– Păi…
– Nu ai nevoie de aprobări, adu-mi-l.
– Mă gândeam să îi spun domnului decan că vi-l aduc…
– Da. Spune-i că mi-l aduci. Nu pierde timpul cu cereri, spune-i ca ți l-am cerut eu, că e urgent, și va fi OK.

E ora unu, și covorul de scenă cu care urma să acoperim panelurile arată de parcă e scos din cur.

Ai mei se pregătesc să aibă opinii.
– Ascultați-mă. Facem așa. Fără discuții inutile, că nu avem timp. Nu peticim cu covorul ăsta, e oribil. Punem autocolant negru, e vorba de un metru lățime, arată bine și ne încadrăm în timp. Trebuie să terminăm până la trei.

Joi, 23 februarie, simțisem avaria.
Vineri, 24 februarie, la ora 3, scena era gata, iar costumiera adusese deja cămășile.

Huston, problem solved.

Mesaj de Dragobete: Îi iubesc pe oamenii ăștia!

Din categoria dezvăluiri șocante pentru însăși inculpata, iată:

I-am adunat pe ai mei, cerc, și le-am zis așa:
Dragii mei și bă creierule: Sunt, de doi ani, singură cuc. În afară de voi nu mă crede nimeni, însă, știți… niciun bărbat, de o veșnicie, nu m-a… (aici am privit sugestiv) …explorat ca ființă – scuzați ridicolul metaforei. Atenție. Îmi place tipul ăsta. Nu e intimidat de mine, și simt că mă vrea. Dacă întinde mână să mă ia, o să… fiu… a#$%@%…
– O să fii, ce?
– AMANTĂ!
(priviri reținute cu iz de yeah, sure, mici aplauze false pe fundal…)

Maria îmi șoptește în telefon:
– Nona. Tu chiar vrei asta?
– Nu. Dar încerc să mă conving. Și să le numărăm, coane fănică. Am o vârstă. Apoi. Toată ziua sunt la școală, seara vin acasă să dorm. Nu ies nicăieri. Probabilitatea ca într-o zi să-mi bată unul la ușă și să zică
” Bună, tu ești Nona? Te-am căutat, sunt bărbatul visurilor tale” este nulă. Într-o zi o să crăp. Și mi-e dor să mă bucur că mă ține un bărbat în brațe.

Ah. Mă pregăteam să mă hotărăsc.

*
Ieri mă întâlnesc cu el și, din neant, îmi zice:
– Aștept să mă iei.

(Respiră, manon, că mai ai două trei fraze de scris și prietenii vor să vadă urmarea)

Deci.
Eu îmi dădeam brânci să am curaj să zic da, dacă el mă lua…
Și el…
Așteaptă să-l iau eu.

Maaama mea… Sunt, de doi ani, singură, pentru că refuz să mai port eu coaiele.

Deci.
Mă-sa, de întortocheală.
Hormonul meu a dat mâna de armistițiu flasc, cu neuronul – iar acesta s-a întors la tribună, pentru a comunica audienței răspunsul:
Pas!

🙁

recitiri

on February 22, 2012 in Oglinda No Comments »

Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

link -> Lovitura lui Sorescu

Ete. Ce caută omul pe google.
Și a nimerit în out. Direct în răspuns. 😉

.

laundry day

on February 19, 2012 in Oglinda 7 Comments »

Noi vrem să înțelegem, ca să putem tria, spăla, uita.
Accidental sau nu, ne ciocnim c-o altă persoană. Ne încărcăm, prin transfer, și, uneori, rămân pete sau mizerii.

Yep. Wait!. …Accidental?

Despre întâlnirile chinuite din viața noastră, spunea un cineva, deștept, asta:
Unii oameni sunt oglinda umbrei noastre.

De aia doare, mă.
Iar umbra trebuie înțeleasă. Nu explicată oglinda.
Căci umbra trebuie spălată. Nu șlefuită oglinda.
Corect, bravo manonel, ești bună la teorie.

*

Laundry day, today – că mi s-au strâns prea multe umbre și fug de oglinzile umane.

Am sufletul cariat, și deci mă deranjează când bate inima, căci pare că lovește.
Nu pot să-l strâng ca pe o pungă și să-l leg la șireturi, căci mă sufoc.
Așa că stau cu el deschis, și-mi intră acolo, peste ce-i al meu, și dureri străine.

E plin de gânduri, sufletul. Mici paraziți de dor nedefinit. Dați afară-n brânci de creierul care insistă să-mi conducă viața, dictatorial.

Ale dracului de lupte intestine.

Ah well.

Sunt, de vreo două luni, o femeie în adevăratul sens al cuvântului army.
Am ținute de pușcași marini.
Bocanci Invader.
Pășesc tanc.
Privesc în ochi, direct, ca lunetiștii.

…Iar pe dinăuntru port baticuț roșu și șorț de bucătărie, mă împiedic în gândurile strânse pentru spălat, suspin, oftez, mă sperii din orice și frec c-un șervețel, obsesiv, privirea, ca să fie sharp, nu aburită.

Aș vrea să întâlnesc un bărbat care să-mi bage creierul în centrifugă.
Și să mă prindă-n brațe, când eu, moale, simt că o să cad.

true.

on February 18, 2012 in Oglinda 2 Comments »

zgomot peste fond

on February 17, 2012 in Oglinda 8 Comments »

Mai am puțin. Doar puțin. Și o să mă curăț de răutatea altcuiva. Pe care o port eu, povară.

*

Zgomot.

Pentru când te plouă-n suflet și nu mai are unde să se scurgă apa.

Uneori, ai nevoie de muzică, iar ea trebuie să fie zgomot.
Ca un picamer.
Să sape.

Azi.

Eu.

Acum. Simt să ascult ALTFEL.

Bineee!!!
Toată apa afară.

Și zâmbesc iar.

fact.

on February 17, 2012 in Retorice 1 Comment »



Guy just got lost in thought.  He found it unfamiliar territory.


Click here to try the new channels design. …Mă invita, politicos, YouTube.

Eu, plină de respect și de curiozitate, am dat click.
Interesant.
Alt look, funcționalități mai puține. Fad. Flasc. Bug-uri multe.
Deci îmi păstrez, că așa vrea mușchii mei de user independent, vechea interfață.
Do you want to switch?
Hell NO!

De câteva zile, în canalul meu de muzici apare sus, așa:
All channels will be updated to the new design on March 7th 2012.

Whoa.
S-a dus dracu independența mea de user.

Ipocriți.
Click here to try se traduce, de fapt, așa: Get used to it!

Well. Dacă-i ordin, cu plăcere. 🙁

Gutu-vă-n tag!

mea culpa

on February 14, 2012 in Oglinda 14 Comments »

Din când în când, îmi poposește, în jurnal, câte un suflet nou și altfel.
E ca un fluture multicolor, nu știu de ce-l percep așa.
Poate că a ajuns în out.ro din greșeală, însă îl văd cum uită să mai plece.
Trec ore bune, iar el, sufletul acela, citește cu răbdare jurnalul… articol după articol, pagină cu pagină… Ca pe o carte.

Și, uneori, citesc și eu cu el.

Și mă întreb dacă îl doare ceva.

Sau dacă este singur.
Trist.
Al nimănui.
Ca mine.

Și mă simt vinovată că nu scriu haios mai des.
Și-aș vrea să mă salute, ca să-i pot zâmbi, măcar.