Jurnalul lui Manon.

Am rupt, din jurnalul meu de călătorie, un fragment.
E din trecut, dar astăzi simt la fel.
Bucățile unei  zile trecute se pot lipi, lejer, pe tabloul azi-ului sau mâine-lui.
Așa cum fragmente din viața mea se pliază pe tabloul existenței altora, căci prea des aud Nona, azi ai scris despre mine, în jurnalul tău…
E cerc, sau e spirală, ceea ce ni se-ntâmplă în simțiri? …Cred că-i cerc. Sau e ca acul de ceasornic, ce se-nvârte și trece, iar, și iar, și iar, și pe la 1, și pe la 2, și pe la 9…

Bref.
Iată:

“Sunt momente în viață în care simți, la propriu, că o să pocnești.
Uneori, copleșit de prea multă iubire.
Alteori, ah, sugrumat de nesfârșita suferință, care îți întinde nervii, ca pelteaua, într-o așteptare agonică a unui mic moment de pace.
Momentele acelea au secunde grele ca plumbul, care nu se mișcă.
Ești în nevoie.
Ești pe avarie.
Ești în derivă.

Te agăți de un zâmbet, de un om, ca să mai sari o secundă.

Sunt etape, în viață, în care ești pe zero.
Nu vrei să simți, nu vrei să mai simți.
Nu vrei să te mai doară.
Te izolezi.
Îți pui sufletul în camera a bună, bibelou, și nu mai umbli la el.
Nu te mai vrei, nu îi mai vrei pe oameni.
Nu mai pocnești, și te ferești să mai auzi că li se-ntâmplă altora.
Zidit în propria fortăreață, înalți rugi către Dumnezeu. Dar gura este mută iar urechea ta e surdă.

În acele etape, întâmplarea îți bate la ușă și intră peste tine, îți zâmbește, merge în camera a bună, ia sufletul de pe policioară și îl așază în rucsac.
Ești înțepenit și zâmbești crispat când o auzi spunând:
– Vino. Ai o întâlnire cu Dumnezeu.
– Adică mor?
– Nu mori. Te duc să-L vizitezi.
– Ah, la mânăstiri. Nu cred că Dumnezeu este ascuns printre zidurile acelea.
– Ești fată deșteaptă, nu este. Vino, vii?
– Vin.

Și din acel moment începe drumul. Și aventura – pe coordonatele ei simple, concrete și la obiect.
Mergi în necunoscut, fără să știi ce-o să găsești și cum o să te-ntorci acasă.”

*

Aștept aventura. Am nevoie de ea.

©Maria: “Dumnezeule, încetează, bre, cu ninsoarea, că-ți vor cere ăștia demisia!”

*

Deci am ajuns la școală, azi, și muncitorii de la tehnic erau mobilizați la lopată.
Ningea ca în povești.
Iar oamenii dădeau la lopată, în curtea școlii, pe pilot automat.
Și dumnezeu, hâtru, picura din cer neaua pufoasă.
Și muncitorii, îndârjiți, dă-i și luptă.
Munca în zadar. În România.

*

Pe la prânz, l-am prins pe un grăsuț cu funcție de conducere, se ondula pe coridor.
– Puiu, mîine vin îmbrăcată în costumul de ski. Dacă nu ninge, mut mormanul de zăpadă din fața biroului meu și fac o potecuță sexy.
– Bravo.
– Stai, că n-am terminat. Soția recuziterului meu mi-a promis un morcov. Mi-l aduce, ăla, mâine. Fac și un om de zăpadă, că oftez de vreo trei zile, și tot de vreo trei zile umblu cu un morcovel în geantă. Zăpada n-a fost suficientă, iar morcovul s-a ofilit.

Grăsuțul se uită la mine ciudat.
Eu zâmbesc fermecător și bat și din vreo două gene.

El zice, preventiv, să nu stârnească nebuna:
– Cool.
Eu:
– Stai, că n-am terminat. Mâine, când voi extermina zăpada în dreptul ușii biroului meu, aș vrea să fii și tu în zonă, tot la lopată.
– Eeuu? De ce?
– Pentru că tot acolo e și intrarea în platoul vostru de filmare. Mie nu-mi cade gradul, dacă dau zăpada cot la cot cu muncitorii, sper că nici ție. Vii?
– Noo…
– De ce, măh?
– … Că… O să ningă, mâine.
– Și dacă nu ninge, te bagi la muncă?
– Nu. Că mâine sunt examene în școală, trebuie să fiu la ele.
– Bravo, tudore. Brava. Și pe urmă umpli facebook-ul că ministrul ungureanu îi face pe români puturoși. Înțeleg. Te încadrezi la “neputincioși”.
Lenea și mândria. În România.

*

Pe seară, acum, am vorbit cu tata, la telefon.
Ofta, ah, câtă zăpadă e afară și ah, ce inundații or să vină…
– Oprișene, lasă drobul, scoate copilul din tine și inspiră gerul ăsta curat. Se întâmplă ce vrea doamne-doamne.

După aia, am vorbit cu Maria.
– E nebunie, afară, Nona, iuhu, am mers pe jos doi kilometri, zăpada e până la genunchi…
– Well… Văd că te bucuri. Mama natură ne aduce aminte de copilărie. Vrea să ne ridicăm cururile din mașină și să simțim iarna, așa cum trebuie să fie ea, de fapt.

Ninge ca-n povești.
Această nouă realitate ne debusolează și simțim o ușoară stare de discomfort.

Zâmbește.

Ascultă cum scârțâie zăpada.
Inspiră aerul curat.
Mergi, în loc să te lași purtat.
Ajuns acasă, vei avea bujori în obrăjori.
Vei simți o toropeală plăcută.
Vei fi obosit, nu surmenat.
Bucură-te, nu huli.
Îmbrățișează această realitate – ca pe ceva care trebuie trăit, nu ca pe o pedeapsă.

Eu sunt fericită.
Ninge ca-n povești. În România.
…Și n-am mai trăit așa poveste.

…patru minute de cald în suflet.
Simplu.
Profund.
Simplu.

Pixar punct.

Pentru cei care nu vor nori, azi, în priviri.

Bărbatul o fi vânător, treaba lui.

link -> Let’s talk about Dick

Another one bust the dust…

…Paradoxal sau nu, pe gerul năprasnic de afară, se dezgheață masive suferințe.
…Țipă, simultan, sufletele, multe, prinse în vârtej comun.
…Se tânguie a nu mi-e bine, nu e bine, nu-i de bine, așa-i că nu-i?
…Întreabă ce să fac, ah, ce să fac?
…Nu sunt repere, nu se coc iluzii, iar speranța e cristal de mucegai.
…Iubirea este balansoar, relația e hologramă, iar comunicarea – meci.
…Atârnă prea multe pretexte pe cap de justificare.
…Tarele parazitează cu proiecții de coșmar.
…Nudă și fără mască, picură din inimă, durerea, plumb topit…
…Ochii privesc în gol și pașii-s pe loc, în direcția nicăieri.
…Agățarea de piepturi străine pare salvatoare pentru fuga din noi.

“- Tu știi prin ce trec eu, acum. Și tot încerc – doamne cât doare – să ignor ce simt. De ce doare?”
“- Pentru că:”

Afară, fulgurașii de nea sunt zgumbilitici.
Au personalitate.
Par un norișor de musculițe albe care zburdă în toate direcțiile, ca să-i facă vântului în ciudă.

Fulgurașii de nea sunt, azi, ca o muzică de xilofon.

Dedicațiune.

Pentru ce ascundem, în adânc, versurile.
Pentru ce vedem pe fereastră, melodia.

Melodia să rămână! <- link

M-am îndrăgostit de cântecul acesta.
M-am îndrăgostit.
De.
Cântecul.
Acesta.

*

(Mulțumesc, Milo, pentru link, te pup direct pe frunte!)

Deci ghetele astea sunt superbe.
Au  talpă groasă.
Vreo 7-8 centimetri de platformă.
Și alunecă al dracului de rău.
Așa-ți trebuie, madam, dacă vrei să pari de doi metri și nu ții cont și tu de ce-i depus pe jos.
Trecem peste.
Mergeam cu grijă pe potecă. Cu maare grijă. Că dacă îmi fuge piciorul pe gheață, cu șenilele astea, e ca și cum aș cădea direct în glezne de la doi metri.
Deci, pășeam lipa-lipa, într-un cartier din București, când văd lipită, pe o poartă, o foaie A4 îmbrăcată în chiloțel transparent ca să n-o stropească vitregiile:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Lăsai grija gleznelor și ridicai privirea…

Maică Precistă!
Ăștia nu sunt țurțuri, vere, sunt stalactite!!

O peșteră întreagă atârna de acoperișul unei case luuuungi…

Rămăsesem smirna pe potecă.
Aș fi ieșit în stradă, să ocolesc zona, dar, în timp ce evaluam din privire zidul de doi metri de nea care mă despărțea de o moarte decentă, prin accident de mașină, m-a pocnit un set de gânduri.

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Ce-i cu mesajul ăsta? Știu că există o lege care îi obligă pe proprietari să asasineze, legal, țurțurii periculoși.
Ce dracu-i cu mesajul ăsta?
E prezentarea unei atracții turistice sau, sanchi, o acoperire a lenei prin avertizare?

Prezentare turistică atrăgătoare de amatori gen: “Vasile, cară tu copilu sub streașină, dă-te mai la dreapta să fie țurțuru în dreptul tău – că fac eu poze cu telefonu“?

Dacă e avertizare – și pe bune că sunt foarte serioasă acum – ce fel de atenție trebuie să prestăm?
Vizuală? “Wow, un țurțure, Gigi, stau eu cu ochii pe el până treci tu …dincolo”…?
Auditivă? “Făh, n-o iubesc pe aia și taci dracu din gură, s-aud când se rupe țurțurele, da-ți-aș un brânci!”…? Chiar. Cum se prăbușesc, țurțurii, când le vine vremea prăbușirii? Piuie înainte, trosnesc, sau cad direct, lin și pervers, direct în cap, pe mute?

*
Eu cred că în casa aia locuiește un speolog.
Mîine, când trec pe acolo, iau un marker la mine.

Deasupra lui:

“ATENȚIE LA ȚURȚURI!”

Completez:

“G H E T E L E   M E L E   S U N T   M A I   M I Ș T O!”