Din categoria dezvăluiri șocante pentru însăși inculpata, iată:
I-am adunat pe ai mei, cerc, și le-am zis așa:
Dragii mei și bă creierule: Sunt, de doi ani, singură cuc. În afară de voi nu mă crede nimeni, însă, știți… niciun bărbat, de o veșnicie, nu m-a… (aici am privit sugestiv) …explorat ca ființă – scuzați ridicolul metaforei. Atenție. Îmi place tipul ăsta. Nu e intimidat de mine, și simt că mă vrea. Dacă întinde mână să mă ia, o să… fiu… a#$%@%…
– O să fii, ce?
– AMANTĂ! 
(priviri reținute cu iz de yeah, sure, mici aplauze false pe fundal…)
Maria îmi șoptește în telefon:
– Nona. Tu chiar vrei asta?
– Nu. Dar încerc să mă conving. Și să le numărăm, coane fănică. Am o vârstă. Apoi. Toată ziua sunt la școală, seara vin acasă să dorm. Nu ies nicăieri. Probabilitatea ca într-o zi să-mi bată unul la ușă și să zică ” Bună, tu ești Nona? Te-am căutat, sunt bărbatul visurilor tale” este nulă. Într-o zi o să crăp. Și mi-e dor să mă bucur că mă ține un bărbat în brațe.
Ah. Mă pregăteam să mă hotărăsc.
*
Ieri mă întâlnesc cu el și, din neant, îmi zice:
– Aștept să mă iei.
(Respiră, manon, că mai ai două trei fraze de scris și prietenii vor să vadă urmarea)
Deci.
Eu îmi dădeam brânci să am curaj să zic da, dacă el mă lua…
Și el…
Așteaptă să-l iau eu.
…
Maaama mea… Sunt, de doi ani, singură, pentru că refuz să mai port eu coaiele.
Deci.
Mă-sa, de întortocheală.
Hormonul meu a dat mâna de armistițiu flasc, cu neuronul – iar acesta s-a întors la tribună, pentru a comunica audienței răspunsul:
Pas!
🙁
