Cam pe la zece seara, după spectacolul copiilor, am pornit spre casă.
Voiam să fac o plimbare romantică, pe jos.
Dar m-au răzgândit acușoarele de ninsoare, care, obrăznicuțe, îmi înțepau obrajii.
Am oftat în gând, resemnată, și am pornit spre stația de autobuz.
Pe stradă, pustiu.
Nu știu cum am ridicat privirea, și am văzut.
Mi s-a tăiat respirația, instant, și am crezut că mi se pare.
M-am oprit și m-am uitat din nou.
Nu, nu mi se pare.
Nu, nu m-am teleportat în altă lume.
Merg agale prin …pădurea de cleștar.
N-am văzut niciodată copaci de gheață.
Am văzut acum.
Ireal. E ireal. E strălucitor. E… taie respirația.
Mi-am scos telefonul și am făcut poze, nu-s cine știe ce.
Dar le pun aici.
Ca să-mi aduc aminte.
De seara asta.
În care eu plecam, cu inima goală, spre casa goală, și-am ridicat privirea și am văzut atâta strălucire rece, care m-a-ncălzit…
Zâmbeam, tâmp. Și fotografiam.
Zâmbeam, în autobuz, privind pe geam copacii de gheață, doamne, ce minune e natura asta simplă…
Mulțumesc.
Nu știu cui.
Nu știu de ce.
Zâmbesc acum, încă.
Și-atât.
Mi-ajunge.
