Jurnalul lui Manon.

E aproape 1 decembrie fără 5 minute.
Așadar.
Suntem trei: deparazitatu, G. și Manon.
Trei computere pe șase genunchi.
Cafea.
Țigări.
Un rest de Fanta căruia i-a fugit acidul.
În boxe, asta: Imagine

E șezătoare IT.
Adică ne legăm de alții pentru a uita de noi.

Tema de azi: clacă* la căutările pe google.
Cu simț de responsabilitate.
Să vedem care dintre noi își acoperă mai bine picul de amar, cu umor.

(*) clácă – Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate.

***
1. descrie vizita la medicul de familie.
©manon: Bună ziua, doamna doctor, vă rog să-mi dați o trimitere la analize pentru helicobacter pylori, cred că a recidivat, mama lui de infractor, mulțumesc. A, și de data aceasta o să fac schema a treia de tratament. Sper că vă luați vitaminele prenatale.

©G.: Din ce punct de vedere ai dori s-o descriu? Din ce perspectivă, de fapt? A pacientului sau a medicului?
Pacientul, în funcţie de rangul social, înaintează  mai hotărât spre uşa cabinetului sau îşi aşteaptă umil rândul.
Şi unul şi altul, în momentul când intră, pornesc o conversaţie cu doctorul de parcă nu şi-ar fi vorbit de ieri şi îşi petrec vacanţele împreună.
O să-i povestească, indubitabil, despre cumătrul lui care s-a operat de apendicită/hernie/cataractă,  iar doctorul o să se comporte ca şi cum l-ar cunoaşte pe individ în discuţie, apoi scurt şi rapid are loc episodul consultaţiei, punct în care între cei doi interlocutori se instalează o atmosferă profund profesională. Medicul nu-i mai zice Ionică pacientului, i se adresează la persoana a doua plural – de politeţe. “Deschideţi gura vă rog.”
La sfârşit, pacientul mulţumeşte aplecat în faţă, cu mâna care duce un pachet de cafea/cartuş de ţigări/bancnote, după posibilităţi.
De partea cealaltă, doctorul, uşor plictisit, cu binecunoscutul halat alb, strâmbă din nas, se screme să zâmbească pacientului pe care-l va pseudo-investiga după ce vor fi epuizate subiectele de discuţie, care evident nu-l interesează. Va încerca să profite de orice moment ca să se răstească la pacient, apoi va îngăima un “Vai, nu trebuia…” de complezenţă.

Vizita la medicul de familie se petrece aşa sau… altfel.

2. jurnal femeie matura.
©manon: Ai nimerit la fix, dragule, în out.ro, pentru ambele cazuri (și matură, și mătură).

©G.: Gândurile cui vrei să le afli tu de fapt? Sau poate vrei sa faci o paralelă între o puştoaică de liceu, în al cărei jurnal ţi-ai aruncat deja privirile şi o femeie adevărată ale cărei gânduri nu le-ai găsit încă…

3. muzicile lui s.
©manon: Aha, deci și pe tine te scot din sărite… Măi, îți spun sincer, cu mâna pe inimă (că pe el îl mint cu nerușinare), muzicile lui S. mă agită. Uite, odată, clăteam nevinovată un pahar în bucătărie când mi-a cășunat așa, din neant, să rod cablul de net…  Nu înțelegeam de ce am această pornire distructivă până când am realizat că S. pusese, pe coridor, un cântec din acela... N-am ros cablul, evident. L-am scos din laptop, pe șest. (Mint cu rușinare.)

©G.: Muzicile lui S… Personajul S. este angajat la Uzina de borcane din Vaslui.
Îşi petrece zilele cam în acelaşi mod.
Omul nostru pleacă dimineaţa la muncă, are pauză la prânz, timp în care consumă un sanviş cu margarină nu contează marca că i s-a luat eticheta da’ nu e la mine.
Apoi pleacă în jurul orelor 17.00 către casă.
Face o mică escală la Nea Nicu Pub & Grill, crâşma din cartier, unde consumă între 3 şi 5 pahare de alcool.
O dată pe săptămână, duminica, de la ora 13.00, S. ascultă o emisiune de muzică populară, la radio.
Când începe emisiunea S. este deja ameţit, aşa că dă radioul la maxim şi, uneori, începe să cânte şi el.
Totul se transformă într-o gâjâială cumplită.
Vecinii lui S. numesc acest episod Muzicile lui S.

Uneori ei sună la poliţie.

4. nu e fapta buna nepedepsită.
©manon: Ei, nu e, pe dracu… Bine, nu e.

©G.: Încântător acest îndemn la fapte bune. Pare a fi scris de un apartenent la o minoritate religioasă.
…Doar că în drumul parcurs de la sinapse la tastatură şi-a alterat puţin sensul.

5. imi lipsesti blog.
©manon: Și tu îi lipsești blogului, dar nu are litere să-ți scrie, căci degetul tastator e la tine, l-ai păstrat, la partaj. Vezi unde duce pripirea? Tu dai căutări, el se consolează cu neantul… Ahh, ca-n viață…

©G.: Această expresie este scrisă de cineva care probabil şi-a creat un blog în timp ce era pe plaiuri bahice.
La trezire şi-a dat seama că a uitat datele contului şi de atunci îşi tot caută prin virtual gândurile aşternute în acele momente de intensă trăire.
Dacă i-ai dat un nume, atunci strigă-l, poate-ţi răspunde.
Dacă nu, resemnează-te.
…În cazul în care i-ar fi păsat, te-ar fi căutat el pe tine.

6. filme cu futări care sunt fete furate.
©manon: O-paa! Mă abțin de la explicații, căci vreau să-mi păstrez decența și să nu te fac dobitoc analfabet din prima, pervers onanist dintr-a doua și lățel cu iz de viitor infractor dintr-a treia…

©G.: Deci voiai să zici de fapt filme porno. Nu înţeleg ce importanţă are dacă fetele sunt furate sau nu.
Totuşi, eu aş scrie fantezie sexuală cu răpire spectaculoasă şi penetrare din alergare.

**

Deparazitatu’ a abandonat emulația din motive care nu au niciun scop. :- P

Zelistul arată că out.ro, pe care l-am scos în lume în februarie anul curent, e pe poziţia 777. Sunt aproape 60.000 de bloguri înscrise, maaamăă…
Pun şi eu informaţia în jurnal, până când nu pic.
Habar n-am cum se face monitorizarea aia, şi ce numără elfii din zelist.

Io mulţumesc cititorilor, că nu mă părăsesc în momente de restrişte. Şi blogurilor prietene.

Momentul e solemn, aşa că încing, aci, în eter, o horă virtuală pupătoare. 😉

Vă iubeşte mama lor. 🙂

Am nişte ghete şmechere de la Skechers, cu platformă.
(Ale mele-s negre, dar n-am găsit altă poză – dă click pe ea, nu, nu se fac negre, doar că se văd mai mari) 😉

Apropo: nu se mai zice platformă, ci Shape-up.

.
Când merg, am atitudine de minge care dă gol. <–Deci ca s-o lămuresc: o dată, că eu am mersul apăsat de personalitate, a doua, că am şi platforme “hidraulice”, imaginaţi-vă ce balet…

Azi.
Mă îndreptam spre sala de sport, jumătate apăsând, jumătate săltând.
Trec pe lângă schela cu muncitorii care repară (iar!) acoperişul cel nou.

La baza schelei stătea injinerul, cu mâna în buzunar şi cu alură de obosit (tre’ să învăţ şi eu chestia asta).
Îl depăşesc şi văd, în geamurile mari cu oglindă – de pe fațada clădirii- cum inji îmi imita mersul.
Era haios, se legăna, ditamai matahala, şi dădea din şolduri ca o cadână.

Fac stop şi mă întorc.
El înţepeneşte ca balerinele cu întindere musculară.
– Dragule, ştii că te văd în oglindă, nu-i aşa?
Îşi strânge picioarele ca şi cum l-ar trece pişu şi tace ca peştele.

Mă întorc de la sală.
Muncitorii, tot pe schelă, inji, tot la baza ei, cu mâna la cheile din buzunar.
Ajung în dreptul lui.
El, brusc, priveşte cu atenţie îngrijorată un  şurub de pe platformă, de parcă s-ar desprinde în următoarea secundă şi ar dărâma schela cu muncitori.
– Vezi că în faţă nu mai am oglindă, mă poţi imita în voie.
Zâmbeşte larg şi simpatic, uşurat de povară.
– Sper că nu v-aţi supărat…
– Nu, dragule, erai simpatic. Plus că felul în care mă imitai era mai graţios decât mersul meu.
– Sărumâna!
– Să trăieşti!

M-am depărtat mergând cu grijă.
Ştiam că, în spatele meu, inji sigur face mişcări de şold. 😉

Nu e zi în care să nu mă gândesc la tine sau în care să nu spun mai departe lucruri pe care le-am învăţat de la tine. Când sunt într-o situaţie în care nu ştiu ce să fac, mă gândesc la ce ar face Nona acum. Eşti un om minunat şi vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat. Te iubesc, mami!

Aşa. Asta nu vrea să îmi rupă capul. Are memorie bună. În acea memorie se află şi brânciurile pe care i le-am dat. Şi, cu toate astea… nu vrea să-mi rupă capul. …Asta pentru că şi-l foloseşte bine pe al ei.

N-a fost ideea mea. Dar mi se pare minunată. Să scriu aici cu adresă directă, că răsfoiești jurnalul…

Noi ne gândim la tine, să îți fie bine. Să zâmbești și să ne scoți, dreq, la pizza aia, cu care ne tot ameninți prin sms-uri.

Și să te pup pe obraz, că așa vrei. Nu vrei pe frunte.

Ce zici, doctore?

S-a dus dracu blind date-ul.
Dar e mai bine așa, familie de frați. Niciun pericol de dezamăgiri.

Get well soon! 🙂

Așa. Deci te faci bine ca să mergem la dans. 😉

Uneori, pentru a-i proteja pe oameni, e bine să vorbești.
Alteori, pentru a-i proteja pe oameni, e bine să taci.

Indiferent de caz, atenție, se poate ajunge la situația în care țapul ispășitor va purta numele tău.

*

Aseară am fost sunată. Bălăcărită. Beștelită. Înjurată grav, ca pe Rahova.
Concluzia persoanei care mă spurca era că eu sunt o perversă și că voi primi și capete în gură, la propriu.
I-am zis că îi stau la dispoziție oricând.
De-abia aștept. Adevărul este unul singur, iar el nu protejează leprele.

*

Jur, cu mâna pe inimă, că merit fiecare scuipat care mi-a fost aruncat sub formă de cuvânt murdar!

Poate că asta o să mă învețe minte, și o să înțeleg că în momentul în care îl scot pe un om din viața mea, nu trebuie să mă uit în lacrimile lui și să-l primesc înapoi.

Merit, cu vârf și îndesat, titlul… Perversa dracului și mizeră ce sunt!

Pun linkul aici, și o să vedeți cum, unii dintre, voi, vizionându-l, veți zâmbi ușor… Așa, din neant, că tare sunt scumpei ăștia micii din oglindă. 😉

Nu trebuie să faci parte din categoria fan M.J.

M G M

E bine.

Aș vrea să lămuresc o chestiune gravă, perpetuă, patinată de implacabil deci existențială.
E vorba despre moțul meu.

Deși pare că exagerez – pentru cei care intră să citească pomelnicele din categoria Moțul, apropiații știu că nu găsesc, de parcă ar fi murit toți, un coafor decent, dotat cu, evident, prestatori care au urechi ascultătoare. Ce mare lucru? Două urechi, un sistem de comunicare cu creierul (care, iată, trebuie să existe și el musai) plus mâna care ține profesionist foarfeca. Nooo, nici vorbăă…

Ete, acum două luni, l-am nimerit pe Alex. Pot scrie despre el, nu mă citește, că în rest, m-am convins, e surd.
Aveam părul mărișor, crescusem la el cu grijă, îl protejasem cu bentițe să nu se scoale à la Einstein…
I-am spus clar, stilistului, cu ochi de câine: Alex, nu mă tunde scurt, te implor. Doar dă-i o formă!

…Când am ieșit de acolo, martoră mi-e Irina, eram tunsă ca militarii. La spate. Aveam un ciuf ca un cuib de rândunică pe care l-a zgărmănat tataia, cu furca, să nu se înmulțească păsările sub șopron.
În față, Alex mi-a lăsat urechi de cocker – sanchi, să pară  că n-a operat cu sârg…

Măă uitam, așa, în oglinda aia, perforând în gând insulte și sperând că de ud ce e pare mai scurt, până când am aruncat un ochi pe podea, la ce mătura tanti Geta. …Pe podea se odihnea, răpus, restul… cât să umpli două pungi de un leu…

Aveam așa o ciudă… Iar oamenii, știți cum sunt ei, binevoitori, se uitau în ochii mei cu privirile alea complezente și susurau, cât să nu stingă lumânarea mea de doliu: Lasă, Nona, că o să crească…

Off… Trist și grav ce mi se-ntâmplă cu moțul ăsta, că stau diminețile să îl scol / întind / ridic / presez / fixez “stai în mă-ta că te tai” – de parcă sunt o nașă care economisește banii și meșterește la moațe…

Așa că… Sunt supărată.

Dar l-am lăsat să crească, iar.

Evident că el crește în legea proprie, deci mă obligă să-l sperii cu foarfeca…

Acum trei zile, să spună Irina, arătam ca un călugăr franciscan.

Acum două zile, să zică G., arătam ca Papa de la Roma, cu mitra pusă pe-o parte din cauza agrafelor. Că port și agrafe, mai nou…

Ieri, vă confirm eu, semănam cu un caniche.

Dar astă seară… am intrat în baie și m-am tuns cu ochii închiși, băiețel.

…Pe urmă, într-un avânt de curaj, i-am spus lui miki pe mess (că ea, săraca, ce mai râde de mine, ceilalți nu îndrăznesc):
– Mikiduț, picture this: la spate am o bărcuță, iar în față semăn cu nastratin hogea.
– Cum arată nastratin hogea?
– Să-mi bag picioarele dacă știu, dar l-am recunoscut în oglindă!

…Așa că… o fi comic, n-o fi, eu prestez o adevărată dramă.
Acum, în clipa asta, părul mai e cum mai e, că de ud și de lipit pe cap arăt a mascul mișto din epoci demult apuse, dar când s-o usca… Dacă rămân cu formă de Nefertiti? Trebuie să-mi pun căciulă? N-AM!
Asta da, tragedie!

Sunt bine. Nu, n-am murit, aşa cum aş crede… Alerg, cu treabă. Mai şi plâng, în proces. Mai cad, mă şi ridic, să îi sprijin pe alţii.

Şi zâmbesc mult.

Lovesc câte o piatră, din greşeală, cu capul…

Mi-e milă, câteodată, că sunt singură, dar îmi dau o palmă în gând, de nu mă văd, şi reintru pe frecvenţa celor din jur.

Mi-e dor, ziua, uneori, de nu ştiu cine, şi nu mai pup oamenii în frunte. Ci pe păr, în creştet.
Îmbrăţişez mai rar, căci dacă sunt mereu pe fugă nu mai pot face multe… Cât pot de des, arunc în aer câte un Te iubeşte mami.

Pup cititorii, cu mult drag.

Vă dă mami un cântec scumpel (recomand şi filmuleţul) 😉

*

P.S. Îi arăt un deget lui Răducu suceveanul. Ştie el de ce.

Pe scurt: Anda mi-a scris, la comentariile articolului de ieri, un lucru care m-a umplut de mândrie, fuduleală, am chiar nasul pe sus… De aici mi s-a activat şi piciorul, deci am executat dansul bucuriei… De la dans am început să râd aşa, ca soarele… De la soare, am iubit şi strâns la piept tot ce mi-a ieşit în cale, biped sau patruped (am lovit şi un colţ de masă, în proces, dar nu s-a supărat pe vânătaia mea, că era mică)…

(Ăsta da,  “pe scurt” – lung ca pomana ţigănească…) 🙂

Sunt mândră că îmi citiţi jurnalul şi îmi bubuie inima când aflu că aveţi articole preferate, la care reveniţi.

Deci azi mi-am făcut statuie, în suflet, vopsesc la ea şi o admir cu gene plecate feciorelnic.

(Asta da, modestie!) 😉

Zic aşa: dacă tot circul semidiscret, azi, în zona aroganţei, să pun şi o melodie neruşinată, care cere sonor maxim.
Nu de alta, dar trebuie să vă imaginaţi şi cum dansez cu mătura în mână – pe post de chitară…

Iată: CREAAAAAMMMMM

Vă iubesc, măh!

(Ăsta da, adresare decentă către cititori…)

(Scot şi limba la voi, deci sunt maxim de obrăznicuţ, azi)