Jurnalul lui Manon.

Îmi citeam, aseară, de pe telefon, jurnalul.
Pagină după pagină.
N-am mai făcut-o demult.
Fumam în bucătărie.
Și, în ochii mei, puriceii de litere prindeau viață; viața mea trecută, de ieri, de alaltăieri, de anul trecut.
Amintirile, puse în fraze, n-au termen de expirare. Le retrăiesc, recitindu-le, la fel de intens.
Nu știu de ce scriu, azi, acum.

Merg, uneori, iarna, pe zăpada necălcată, pășind apăsat. Apoi mă uit în spate. Văd urmele tălpilor mele, evidența că exist, și oftez simplu. Se vor șterge curând.
Penibil de patetic.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de zăpadă și de urme, acum.

“Uite, dragule, eu sunt un pian alb cu coadă. Ediție limitată.
Iar tu, superbule, ești îmbrăcat în frac.
Intri în scenă, te așezi pe scăunelul de sidef și începi să cânți la pian.
…Cu BEȚELE DE ȚAMBAL!!!
Te miri, apoi, că sunetele sună spart și fals?”
Asta i-aș spune cuiva, dar nu am cui să-i spun.
Nu știu de ce mi-a trecut prin cap imaginea cu pianul.

Am în suflet un snop strălucitor de raze de lumină, acum.
Nu l-am cerut, nu l-am așteptat, mi s-a dat.
Azi.
Să vă povestesc.
Să vedeți cum unii oameni îi pot încărca pe alții de soare.
Eu o fac zilnic.
Când mi se-ntîmplă mie, însă, sunt copleșită.

Fiți atenți ce simplu e:

Ieșeam, azi, din bărulețul cantină de lângă școală.
Pe băncuța din față erau două persoane.
Și aud.
– Nona??
Mă întorc. Pe bancă stă o profesoară de la noi. Ea mă strigase.
– Bună, zic. Te pup.
– NONA?? Tu ești? Tocmai remarcam ce gagică mișto trece pe lângă noi, nu mi-am dat seama că tu ești.
– Mulțumesc, scumpa mea, îmi prinde bine.
Când spun lucrurile astea, duc, instinctiv, mâna la inimă.
– Nona, pe bune, eu chiar vorbesc serios. Arăți superb!
…Eu îmi scot ochelarii cu lentile galbene, ca să-mi vadă ochii cei mari, plini de lacrimi.
– Și eu vorbesc serios, uite-mă. Îți mulțumesc. Îți mulțumesc.

Două ore mai târziu, treceam pe lângă sala de balet.
A altă tipă, scenograf, care predă acum la noi, fuma gânditoare o țigară.
– Te pup, Imelda.
– Te pup, Nona. …Ăăă… Nona?
– Da.
– Arăți beton. Ești din ce în ce mai frumoasă. Care-i secretul?
– Nevoia de confirmare că exist, scumpa mea. Îți mulțumesc.

Nu știam de ce scriu, azi.
Păi, ca să mă citesc, peste câteva luni, și să-mi aduc aminte.
Să-mi iau snopul de soare de aici, și să-l dau mai departe, când mi-e dor și când mi-e nor.

Auziți, ochișori cititori?
V-a spus cineva, azi, că vă iubește?
Vă iubesc.
Zâmbiți?
Ia zâmbiți puțin.

Așa.

Plouă mărunțel.

Beam o cafea, așteptând să se deschidă Mall-ul. Aveam programare la forfecuța coafezei, de la zece.
De punctuala puștii mele care sunt, am ajuns în fața mall-ului la zece fără douăzeci, iar gardianul m-a orientat ferm spre Starbucks. N-am comentat, că-i scria pe geacă Force 1, plus că aveam și părul zburătăcit.

La masa din stânga mea, două femei.
În dreapta, un nene.
Femeile discutau despre relații, drame, iubire, drame. Aia mai coaptă spunea:
– I-am zis în față: Jenică, ești un nenorocit.
Da. Ai bani să bei o cafea de 20 de lei și trăiești cu unul pe care-l cheamă Jenică.
Femei.
Femeile îi explică pe bărbați.
Bărbații le trăiesc pe femei.

Plouă vânturat.

Nenea din dreapta vorbește la telefon, iar vocea e justificativă, cu iz de fitil:
– V-am sunat pe dumneavoastră… Dânsul nu-mi răspunde la telefon.
Bărbați.
Bărbații nu prea răspund la telefon când îi doare-n cur.

Plouă mocănește.

S-a deschis mall-ul.
Îmi iau cafeaua la pachet și urc la coafor. N-am emoții, ca de alte dăți. Coafeza asta mi-a schimbat radical look-ul, și, în afară de mine, toată lumea crede că sunt mișto.
Am emoții pentru când mă voi duce la școală.
N-are legătură cu părul.
Am un coleg care nu-și face treaba bine.
Mi-a promis, ieri, iarăși, că azi de dimineață va rezolva o problemă.
Nutresc o vagă și timidă și dureroasă și cvasi-inutilă speranță că voi scoate pe gură, din tot sufletul: Îți mulțumesc!!!

Ajung la școală.
Evident că problema nu s-a rezolvat.

Evident.

Acum mă uit în sus, la cer.
Nu mai plouă.
Dar lumina e atât de întunecată, încât îmi vine să-l înjur adânc și apăsat pe nenorocitul ăla de Jenică.

Eram în spatele scenei, prindeam o pânză pe un paravan.

Studenta vine lângă mine și îmi spune:

– Nona?

– Da, mami.

– Vreau să-ți spun că ești un om minunat. Și că singurul motiv pentru care nu ți-o spunem mai des ține de faptul că și noi avem viețile futute.

N-am știut dacă ar trebui să mă bucur de căldura declarației, sau să mă întristez de mărturisirea amară.

Well.
Mami nu pleacă nicăieri.
Copiii nu trebuie să aibă viețile futute dinainte de a le fi trăit.

Plus că.
Aici, în cuibul ăsta de școală, sunt protejați, deocamdată, de jungla de-afară.

Să ne bucurăm.
Măcar puțin.
Zi de zi.

Uite.
Desprind puțin pânza de pe paravan, ca să vedeți și voi cuibul:

– Cum ți-ai petrecut cutremurul?

– … Din nefericire n-au existat victime.