Îmi citeam, aseară, de pe telefon, jurnalul.
Pagină după pagină.
N-am mai făcut-o demult.
Fumam în bucătărie.
Și, în ochii mei, puriceii de litere prindeau viață; viața mea trecută, de ieri, de alaltăieri, de anul trecut.
Amintirile, puse în fraze, n-au termen de expirare. Le retrăiesc, recitindu-le, la fel de intens.
Nu știu de ce scriu, azi, acum.
Merg, uneori, iarna, pe zăpada necălcată, pășind apăsat. Apoi mă uit în spate. Văd urmele tălpilor mele, evidența că exist, și oftez simplu. Se vor șterge curând.
Penibil de patetic.
Nu știu de ce mi-am adus aminte de zăpadă și de urme, acum.
“Uite, dragule, eu sunt un pian alb cu coadă. Ediție limitată.
Iar tu, superbule, ești îmbrăcat în frac.
Intri în scenă, te așezi pe scăunelul de sidef și începi să cânți la pian.
…Cu BEȚELE DE ȚAMBAL!!!
Te miri, apoi, că sunetele sună spart și fals?”
Asta i-aș spune cuiva, dar nu am cui să-i spun.
Nu știu de ce mi-a trecut prin cap imaginea cu pianul.
Am în suflet un snop strălucitor de raze de lumină, acum.
Nu l-am cerut, nu l-am așteptat, mi s-a dat.
Azi.
Să vă povestesc.
Să vedeți cum unii oameni îi pot încărca pe alții de soare.
Eu o fac zilnic.
Când mi se-ntîmplă mie, însă, sunt copleșită.
Fiți atenți ce simplu e:
Ieșeam, azi, din bărulețul cantină de lângă școală.
Pe băncuța din față erau două persoane.
Și aud.
– Nona??
Mă întorc. Pe bancă stă o profesoară de la noi. Ea mă strigase.
– Bună, zic. Te pup.
– NONA?? Tu ești? Tocmai remarcam ce gagică mișto trece pe lângă noi, nu mi-am dat seama că tu ești.
– Mulțumesc, scumpa mea, îmi prinde bine.
Când spun lucrurile astea, duc, instinctiv, mâna la inimă.
– Nona, pe bune, eu chiar vorbesc serios. Arăți superb!
…Eu îmi scot ochelarii cu lentile galbene, ca să-mi vadă ochii cei mari, plini de lacrimi.
– Și eu vorbesc serios, uite-mă. Îți mulțumesc. Îți mulțumesc.
Două ore mai târziu, treceam pe lângă sala de balet.
A altă tipă, scenograf, care predă acum la noi, fuma gânditoare o țigară.
– Te pup, Imelda.
– Te pup, Nona. …Ăăă… Nona?
– Da.
– Arăți beton. Ești din ce în ce mai frumoasă. Care-i secretul?
– Nevoia de confirmare că exist, scumpa mea. Îți mulțumesc.
Nu știam de ce scriu, azi.
Păi, ca să mă citesc, peste câteva luni, și să-mi aduc aminte.
Să-mi iau snopul de soare de aici, și să-l dau mai departe, când mi-e dor și când mi-e nor.
Auziți, ochișori cititori?
V-a spus cineva, azi, că vă iubește?
Vă iubesc.
Zâmbiți?
Ia zâmbiți puțin.
Așa.
