nu-i despre otokar

on March 10, 2019 in Oglinda

M-am îmbarcat, zilele trecute, în mult-boscoroditul Otokar, că avea, de la un punct, linie comună cu infectele-la-propriu autobuze Mercedes în care-mi petrec două ore pe zi.

Șocată de-a dreptul de noul strălucitor curat al interiorului, (dacă mergi de ani de zile cu jeguri uiți cum arată un mâner de prindere nepatinat) am glisat cuminte într-un colț, ca o mamaie care intră smerită-n biserică și încremenește smirna în fața popii.
În timp ce remarcam în gând că ȘI cei din jurul meu sunt suspect de negălăgioși, cu atitudine de creștini în timp de slujbă – posibil ca o consecință a respectului impus de interiorul otokarului – am simțit, brusc, că mă sufoc.
Nu era pic de oxigen în autobuzul ăla.
Geamurile, închise. Nu bâzâia nicio ventilație, aer condiționat, ceva.

O scanare scurtă în jur și am înțeles că nimeni n-o să aibă curajul să întindă mâna pentru a deschide un geam.
Eu, nici atât. Am curaj să deschid geamurile numai pe ruta mea; aici sunt kinda intrusă.

Am rezistat două stații, respirând cu libertatea unui pește eșuat pe mal, și am coborât elegant, să nu se vadă că sunt pe moarte.

Am mers cu capu-n jos până acasă, copleșită, nu de palele de vant, ci de stadiul în care, voit, ne-au adus infecțiile care conduc tot ce-i de condus în țara asta.

Leave a Reply