Jurnalul lui Manon.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă, din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual, spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi. E de înţeles.
Însă, recent, am realizat că o pană de curent, combinată cu lipsa de responsabilitate a bietului trup, poate avea consecinţe neprevăzute.

Ieri am ajuns acasă mai târziu. Am pus în maşina de făcut pâine ingredientele, şi i-am dat startul, gândindu-mă cu groază că procesul se va termina abia peste trei ore, dar consolându-mă cu ideea că voi mânca pâine caldă. Făcută de mine.

Peste o oră aluatul era amestecat, şi urma etapa cu dospirea. Am închis geamul de la bucătărie, să fie călduţ pentru cocă, şi m-am aruncat, voioasă, în duş.

… S-a întâmplat că în filme. Când eram săpunită până în ochi, s-a oprit curentul.

M-am clătit în beznă, ca orbetele, claustrofobă.

Genunchii mei n-au ratat, în drumul spre bucătărie, nimic din ceea ce putea fi evitat: pat, scaun, masa de televizor, cablul de la radiator şi mânerul frigiderului.
Spaima mea era legată de biata pâine, însă nutream speranţa ascunsă că maşina, inteligentă, îşi va continua programul, când va veni lumina binecuvântată.

Am găsit o lumânare, din aia parfumată, care se pune la căpătâi dacă vrei să fii romantică şi ai şi cu cine, am aprins-o, şi la strălucirea dată de micul muc am început să cotrobăi după alte lumânări.
Evident că nu le-am găsit… Iar pentru a mă proteja de propria persoană, am lăsat lucrurile vraişte, gândind că le voi aranja la loc, cu ajutorul lui dumnezeu, pe lumină.

Am descoperit, încântată, o lanternă cu dinam, ce avea un mic mâner pe care trebuia să apeşi obsedant pentru a obţine o scânteie anemică. Nervoasă şi transpirată, dând la manivelă pe un fond sonor de criptă, am găsit punga salvatoare cu lumânările de mort, şi casa, dintr-o dată, a început să arate ca o poveste, cu umbre suspecte pe la colţuri.
(Am uitat să menţionez, fac parte din categoria oamenilor care se tem de Bau-Bau, deşi nu s-a descoperit ce înseamnă acest lucru).

Primul lucru, în decorul semiobscur, a fost să răsfoiesc manualul de instrucţiuni al maşinii de făcut pâine, unde am descoperit aşa: Dacă se produce o pană de curent care durează mai puţin de cinci minute, maşina îşi continuă programul normal. Dacă durează mai mult, procesul trebuie luat de la capăt.
… Pana de curent tocmai împlinise două ore…

Am suspinat discret, şi m-am aşezat pe pat, cu gând să rezolv o integramă. Aplecându-mă, cu lumânarea în mână, să descifrez puricii de pe hârtie, o mare de ceară s-a revărsat peste cuvertură, şi de acolo, pe covorul din faţa patului.
… Moment în care casa s-a luminat iar maşina de pâine a înviat, trist, cu un piu.

În lumina crudă a becului, garsoniera părea vandalizată de nişte hoţi nehotărâţi.

Am încins fierul de călcat, pentru a scoate ceara de pe pat şi covor; lucru care s-a dovedit salutar – în cazul patului, şi cu cruce – în cazul covorului.
Punând – în semn de pedeapsă pentru integrama ilizibilă – ziarul pe covor, am apăsat cu fierul încins, pentru a imprima ceara în hârtie, lucru care s-a şi întâmplat.
… După care nu am mai putut dezlipi ziarul de pe covor.
După care am luat un creion ascuţit şi am încercat să-l răzuiesc.
… Care creion, a colorat în cenuşiu covorul.
Locul dezastrului arăta ca şi cum cineva ar fi făcut caca la mijloc, iar pe margini ar fi ars cu lampa de benzină.

Vinovată, m-am dus, trist, spre bucătărie, să scot cadavrul de pâine, şi să îl arunc la coş… Ce să vezi? În maşină trona o frumuseţe de aluat crescut…
Am activat programul de coacere şi, o oră mai târziu, aveam pâine rumenă.
… Caldă consolare pentru faptul că am supravieţuit, fără niciun instinct de conservare, unei banale pene de curent.

Aseară butonam telecomanda la care am alergie; dezintegrarea repetată- prin aruncarea ei în pereţi de prea multe ori, i-a dat personalitate şi conştiinţă, drept urmare merge greu când vreau să schimb programul repede, şi uşor, când nu am nicio grabă… Uneori, spre deplina mea spaimă, îşi aprinde singură televizorul, cu sonorul la maxim.

Bref: Am nimerit, în miez de noapte, pe otv, la diaconescu.

În timp ce apăsam febrilă butonul next, să nu văd ce e pe acolo dar remarcând discret titlul “A dispărut Magda Ciumac”- cine dracu’ o mai fi şi asta, telecomanda a considerat că este momentul prielnic pentru a se înţepeni.
Drept urmare, ceea ce se întâmpla în studioul acela de apartament, mi-a atras atenţia.
Diaconescu era gâfâit şi agitat, lucru care mi-a teleportat automat privirea în tavan, să văd dacă e cutremur şi se mişcă lustra. Însă în tavan e lipită o biată plafonieră.

Mă uit din nou la televizor, să văd dacă se dărâmă ceva acolo în direct, ca să dau iama pe scări în pijama, şi… remarc ieşirea pe uşa studioului a unui uriaş, cu pălărie şi haină de piele, un fel de Freddy Krueger…
Diaconescu, smirna în scaun, terifiat şi sanchi-degajat.

…Am stins televizorul cu mâna, în semn de protest.

Azi dimineaţă m-am dumirit că nu era vorba de cutremur, când am văzut pe net filmul cu întâmplarea… Malacul, pe numele lui, Tolea (evident) a cărat în studioul de emisie al lui ddd, un tomberon. După care a încercat să-l înghesuie acolo pe diaconescu.…Am râs cu lacrimi, mai ales că bietul realizator de emisiuni infecte nu se lăsa băgat la gunoi, înţepenindu-şi picioarele ca o pisică la baie, arcuindu-şi scheletica statură cvasi artistic, şi desenând, cu picioarele, tendinţe se şpagat.
Am înţeles: încerca să se facă mai mare, pentru a nu intra în gaură.

Dar cel mai amuzant mi s-a părut uriaşul ăla care, şi în momentele în care îl îndesa graţios pe diaconescu în ladă, şi când a decis să plece, a fost de o politeţe şi de un calm, desăvârşite.
Faza, beton!

Update: am uitat să precizez ceva foarte important. Diaconescu a declarat-o pierdută pe Magda Ciumac (nu râdeţi, e şi ăsta un nume), şi deci, probabil de frica “marii televiziuni otv”, la apartamentul presupusei dispărute s-au deplasat, aseară, ca vântul: trei maşini de pompieri, o ambulanţă, o dacie cu număr MAI şi două maşini de poliţie.

Concluzia, după toată tevatura, a fost că organele nu pot sparge uşa omului, pentru o presupunere.

… Realizaţi că această desfăşurare de forţe este plătită de noi, că n-o să-şi vândă diaconescu colecţia de maşini, elicopterul şi avionul, pentru un fleac…
(… Acum mă scuzaţi, vreau să mai văd o dată înregistrarea cu tomberonul)

Azi dimineaţă mă uitam la ştiri, cu ochii somnolenţi şi cafeaua opărită.
Şi în prim plan apare Puţin, care declară (nu-mi amintesc frazele exacte), cu privirea înşurubată într-o cameră de luat vederi: “Preşedintelui Băsescu să-i spuneţi că am o ofertă pe care n-o poate refuza: îi ofer gaze fără intermediari, la un preţ bun. Mai mult, dacă doreşte, poate să vândă, la rândul lui, gaze, Ucrainei. Să-i spuneţi, asta, preşedintelui Băsescu…”

Puţin avea o privire de Corleone, gen mitralieră, care mi-a răcit, instantaneu, cafeaua.
… Cuvintele lui spuneau una, şi privirea mirosea a şantaj.

Mi-a trecut prin minte, perpendicular, ideea că ţara are nevoie de noi, şi că a venit momentul să mă transform, dintr-un om responsabil, într-un patriot luptător. …În secunda următoare, sub pretextul duşului, m-am pitit în baie.

În momente de criză majoră personală, mă rog la Dumnezeu. E o bisericuţă pe lângă care treceam, şi îi adresam celui de sus o rugăminte fierbinte. Şi, să vezi chestie, rugămintea îmi era ascultată. Ca o minune.

Mi-e frică să mai trec pe acolo şi să mă rog, căci la ultima rugăciune Dumnezeu mi-a dat exact ceea ce am cerut, şi m-a nenorocit.
Să mă explic, am zis ceva de genul:”Doamne, dă-mi, te rog, un bărbat care să mă iubească nespus, să fie înalt şi drăguţ”.
…Şi mi l-a dat. Înalt, drăguţ, gras, impotent şi prost bocnă.

… Acum îmi dau seama, că am uitat esenţialul, trebuia să îi spun că îl vreau în stare de funcţionare, cu cordonul ombilical dezlipit de mă-sa.

De aia zic, o perioadă o să ocolesc biserica, până îmi pun la punct acatistul, complet. Plus că trebuie să aştept şi disperarea aia, care îmi deschide calea către cer… Care disperare refuză să vină, căci experienţa cu familia de idioţi mi-a mătuit sentimentele, oblomovian.
Aştept să revin la zbuciumarea care mă caracteriza. …Mi-o fi murit tiroida?

Deci, un nou an, care începe bine. Criza financiară globală, care începe să-şi facă un culcuş şi pe la noi, ruşii au tăiat gazele… hmm… miroase a război, la orizont, sau e un nou joc de glezne, că s-au plictisit magnaţii?
Din adolescenţă am tot prins tranziţii, şi cred că tot în tranziţie o să mor. Mioritic resemnată.

**
Anul trecut, am fost la vot. Decisă pentru votul alb, de protest.
Până la urmă, am zis să votez totuşi partidul, oricum nu cunoşteam loazele reprezentative, că sunt sentimentală şi încă îmi place Băsescu; bottom line, voiam să nu iasă pesediştii.
A fost meci egal, şi s-au pupat pe gură, sub ochii noşti, ai fraierilor care au votat un partid pentru a nu ieşi învingător celălalt.
Se numeşte cumva asta, dar nu folosesc cuvinte tari din primul mesaj. Muie.

Împărţeala ministerelor ne-a lăsat, iar, mască. Negocierile au fost făcute transparent, cât să ne îndoaie ficatul din nou. Ochii roşii, dornici de îmbogăţire, ai politicienilor, şi balele, tot transparente, ne-au fost oferite în prime time, la TV. A răsărit şi Voiculescu în peisaj, această pasăre Phoenix care nu se dă moartă neam, şi pe lângă el, toţi cârnaţii nesătui.

Va fi un an bun. Tot pentru ei.