Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…
…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.
Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea…
Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…
– Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
– Bună, Mircea, ce surpriză…
– Dormi?
– Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
– Dormi?
– Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
– Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
– Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
– Dă-l încoa.
– Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
– Dă-l. Deci ce lucrezi?
– Sunt director de Studio.
– Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
– Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
– Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
– Mama a murit, Mircea…
– Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
– Mircea? Câţi ani ai împlinit?
– Cinci cinci.
– Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
– Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
– Şi timp de două luni ce ai făcut?
– Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
– Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
– Eu aşa sunt…
– Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
– Dăă-te dracu!
– Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
– De drag, măă…
– A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
– Da… Ştiu…
– E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
– Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
– Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
– Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
– A, e bine. Şi? Tu?
– Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
– Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
– Nimic, acum.
– De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
– Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
– Aha. Bine.
– Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
– Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
– Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
– Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
– Nu, măă, sunt entuziast.
– Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
– Ei, bat pe mă-… pe mama.
– Eşti cam agresiv.
– A dat filosofia în tine, acum…
– Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
– Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
– Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
– Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!
**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.
**
– Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.
Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.
Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.