Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…
…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.
Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea…
Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…
– Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
– Bună, Mircea, ce surpriză…
– Dormi?
– Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
– Dormi?
– Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
– Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
– Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
– Dă-l încoa.
– Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
– Dă-l. Deci ce lucrezi?
– Sunt director de Studio.
– Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
– Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
– Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
– Mama a murit, Mircea…
– Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
– Mircea? Câţi ani ai împlinit?
– Cinci cinci.
– Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
– Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
– Şi timp de două luni ce ai făcut?
– Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
– Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
– Eu aşa sunt…
– Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
– Dăă-te dracu!
– Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
– De drag, măă…
– A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
– Da… Ştiu…
– E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
– Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
– Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
– Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
– A, e bine. Şi? Tu?
– Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
– Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
– Nimic, acum.
– De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
– Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
– Aha. Bine.
– Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
– Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
– Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
– Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
– Nu, măă, sunt entuziast.
– Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
– Ei, bat pe mă-… pe mama.
– Eşti cam agresiv.
– A dat filosofia în tine, acum…
– Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
– Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
– Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
– Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!
**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.
**
– Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.
Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.
Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.
Scrii unele posturi, Manon, de ma scoti din circuit… In sensul ca ma lasi fara respiratie si ma arunci intr-o camera pe care o tin inchisa, in general. >:D<
Da, Laura. Si tu faci la fel. Se numeste transfer. Te iubesc.
Eu te iubesc. >:D<
Buna dimineata, Nona! (Afar’ ploua si-o sa-mi ud botinele cand plec diseara spre casa, da’ nu conteaza.) A trecut un timp de cand n-am mai trecut pe aici. Bine te-am regasit. Strainul – am avut si am straini, am fost si sunt strainul, din nefericire. Parca e frate cu ploaia postul asta… rece, ud, te face sa te simti bezmetic. Da’ maine o sa ne fie soare! Da?! (Acolo in spate, se aude? d-ra din ultimul rand, da, dvs. cu rochia rosie, e clar?)
Te imbratisez!
Si eu te imbratisez!
Mna, poate așa a trebuit să se închidă povestea asta…
Hugs!!!
“Prietenia este mana care sterge lacrima atunci cand viata doare”. Se pare ca Mircea a avut smirghel in mana…
S-a ratacit, Ema… Nu stiu cand, nu stiu cum…
Sunt oameni si oameni…daca cineva m-ar suna in toiul noptii sa-mi spuna “nimic”, i-as spune si eu vreo doua…felicitari pentru rezistenta si rabdare doamna M. 🙂
Fara sa vreau sa parafrazez emailuri ( sau, la orgine, posturi celebre ) o sa-ti confirm ca, pe parcursul vremii, ne facem tot mai greu prieteni si tot mai usor renuntam la cei vechi. Mai corect ar fi sa spun ca, tot mai usor ne dezamagesc, nu ca renuntam noi la ei.
Prejudecatile ( io nu pot sa jur ca n-am ) si tabieturile ( Doamne, cat de dragi imi sunt! ) ne impiedica sa reactionam ”clean”, dar ceea ce am observat si mi s-a parut foarte corect, instinctele noastre ( am generalizat ) nu dau gres!
Trebuie sa ne bucuram, exact ceea ce intr-o forma voalata ai facut si tu, ca am depasit o etapa si ca am putut sa rafinam scala valorilor. Fuck! Nu trebuie sa ne fie rusine ca… am crescut!! 🙂
Da, exact! Am crescut. Da, Anda, asa este.
(Da’ pe Grigore de ce il cautasi, ca nu e in jurnal?) :- P
Bine, io-s inconstienta! Da´tu ??!!
Treci la somn, ( jur ca io-s pe urmele tale! )
Facem riduri! Primele! Pentru ca noi suntem tinere si frumoase. Veci!
Noapte buna!
Staaai, ca acum plec de la scoala, statui cu copiii la repetitie… plec, plec. Dar dupa ce imi fumez tigara de prietenie. pup. fugi la nani.
Partea cu tigara la sfarsit de program ( vazi ca sunt doamna si ma abtin sa fac un comentariu ieftin cu tigara de dupa 🙂 ) este cea mai placuta!
Fiecare vorbeste liber despre emotii, provocari si invataminte! Sefa ( stiu ca urasti adresarea, da´ instinctiv faci un lucru fantastic ) asta-i partea cea mai draga si recompensanta din zi!!!
Mai e nevoie sa-ti spun pe cati i-am trimis ( hai ca nu-i o noutate, ponderea sunt : ”cate” ) la Usa, Canalul vestibular, nea Grigore( corect Gogu).
Expresia cea mai draga in conversatii a ramas ( nu, n-o sa caut titlul corect! ) N-ai inteles nimic! ( telefoane fara fir – sau p-aici ). Intimitate la comun este subiect de amuzament cand, la serviciu, suntem la tigari ( evident la baie ) si cineva are nevoie la WC!
Nah, nu stiu ce sa mai zic, da´nea Grigore ( corect Gogu, dar deh, batranetea 🙂 ) mi-e cel mai drag!!
D´apai daca nici asta nu-i declaratie de ..iubire!!!
A, stat și m-am gândit la ce ai pățit cu acest om. Dacă a fost prieten adevărat, măcar dacă a fost, cred că merită sunat și discutat cu el, măcar la telefon, dacă se poate față în față. Eu cred că așa aș face, nu suport să fiu certat cu cineva, să pierd prieteni. Deseori îmi ia puțin timp să îmi revin din durere după ce pățesc vreuna, dar apoi reîncerc să îmi recuperez prietenii, cât mai mult. Nu zic că merge întotdeauna, dar mai merge și merită atunci când reușesc. Și chiar dacă nu reușesc, tot merită încercat. Unii ar zice cam așa: ”Dar s-a purtat ca un porc, ca o vită etc, nu merită să mai ai treabă cu el.” sau ”Ai și tu onoarea ta, nu o lasa călcată în picioare.”. Oi avea onoarea mea, nu oi avea-o. Eu nu cred că o am, dar să zicem că o am, de dragul discuției. Chiar și așa, o legătură caldă între două suflete din punctul meu de vedere face să merite a trece peste orice jignire, peste orice lovire, cât de grave ar fi. De multe ori, ”Am și eu onoarea mea.” indică de fapt un orgoliu, care nu poate fi decât că un loc este foarte rece în suflet (Nu acuz pe nimeni aici, ci doar remarc. Mă rog, poate pe mine mă acuz.). Apoi, chiar dacă persoana a încălcat o normă în care eu cred, sau a lovit în cineva drag total pe nedrept, eu, deși știu că trebuie să spun adevărul, aleg să țin sufletul deschis și în legătură cu acea persoană. Îmi pare atât de frumos să fii deschis și cald față de celălalt! Eu cred că oamenii au fost creați spre iubire. Eu asta vreau, iar de respect mă pot lipsi foarte ușor. E drept, uneori respectul este un minim care îl cer, când nu pot avea, sau nu pot avea încă, iubirea semenului față de mine. Dar, dacă o am, apoi nu îmi mai trebuie nici un respect, ba, mai mult, de multe ori, acest respect devine un impediment față de aproprierea dintre noi. Poate te doare ce a făcut acest om, poate te doare rău, nu știu. Nu te judec și nu îți spun ce să faci. Ci asta îți spun, eu zic că merită să încerci să refaci legătura cu el, este posibil ca rezultatul să îți aducă o mare bucurie.
Reciteste, te rog, articolul…
Am recitit of… Poate totuși mai este un capăt de pod pe undeva… Prea dispar punțile între oameni. Scuze, poate sunt prea amețit în ultima vreme, sau mai bine spus obosit…