Sunt, vorba unui prieten care-și vinde penelul la un ziar, într-un moment de silă totală.
Am să scriu ceva aici. Pentru că așa sunt eu. Sinceră.
Nu vreau să lovesc în ochii cititori. De aceea îmi cer iertare de acum.
Cei care nu înțeleg, vor pleca.
E mai bine așa.
Nu sunt scriitoare, ci doar un om cu un jurnal.
Un om care este înțeles doar de cei ca el.
Deci i-am lămurit, sper, și pe amicii feisbuccieni care pun pe wall mesaje pentru șobolanii care nu participă la această revoluție.
Paranteză.
Dacă aveți Facebook, intrați pe profilul meu. Da, e restricționat, însă am lăsat public un album de poze.
Se numește Nostalgii.
Introducere.
Când eram mică, aveam, în funcție de sezon, trei spaime.
Iarna – de bulgăreală.
Vara- de pișcărici.
Toamna, de cornete. Că le puneau și bold, în vârf, perverșii ăia de băieței.
Cuprins.
Se întâmplă chestii, în țara asta.
Chestii care scot la suprafață uri și spume.
Bulgăreală? Pișcărici? Cornete cu bold?
Mizilicuri.
În țara asta, invectivele sunt la ordinea zilei.
Insultele, mai ales, pe baza defectelor fizice.
Este o orbeală totală.
Se caută răul.
Iar răul o să vină, că așteaptă, fremătând, de vreo doi ani…
Un om de lângă mine a fost linșat.
Un OM. Care a vrut să facă bine și care a făcut bine.
Pentru că unii vor liniște. Să stea, să zacă – și să nu fie trași la răspundere.
Știam că așa va fi.
Simțeam.
În fond, locul de muncă e doar un microcosmos care reflectă spațiul macro.
Valul e val.
Încheiere.
E pentru prima oară în viața mea când simt, cu voluptate și bucurie, că merităm să ne ducem dracului, ca popor.
Asta am avut de zis.
Și le rog, pe anumite persoane, să evite polemicile cu mine, aici, la mine acasă.
