Circulă, cu succes, pe Facebook, o poză. E dată share de share până-n fund la taxatoare.
La comentarii, glume tari sau moi, miștouri, analfabeți sadea sau peneluri demne de o cauză mai bună.
O poză.
Prilej de râs, că nu ratăm nimic.
Prilej de etalare a superiorității noastre.
Ia uite (click pentru mărire):
Așa.
Mie nu-mi vine să fac mișto.
Pentru că eu, în poza asta, văd altceva.
Văd o cameră de țară.
Văd o poveste.
Văd o copilă cu ochi timizi, care stă pe corlată, cu un pix în mână.
Își face lecțiile.
Nu îmi arată bucile sau sfârcul pentru pagina cinci.
N-am de ce să râd.
Văd mult verde, că așa au vrut oamenii ăia să-și primenească odaia, colorat.
E casa lor, n-am de ce să râd.
Văd oalele curate, pe fund. Doar tuciul poartă urma tăciunilor de vatră.
Văd lemne rânduite.
Văd ștergarele de pe pereți, palide urme ale decorării rustice de altă dată, când țăranii erau doar țărani simpli.
Văd mâinile muncite, deformate de artroză, ale bunicii.
E cald, acolo, și hainele miros a sobă.
Știu cum miroase o cameră în care duduie focul din sobă.
Îl văd, în camera aia, pe Nică-a’ lu’ Ștefan a’ Petrei.
Îl văd pe Creangă.
Și mi-e dor de Amintiri…
E alb, afară. Alb, de nea.
Căci macularea este doar în noi.
*
Recitiri> Alean
