Cum începe teroarea?
Te aşezi pe scaun, cu bătăi de inimă. “Ştiţi…aş dori…”…şi vorba ţi se opreşte în gât. Pelerina care-ţi este aruncată peste umeri nu numai că devine, brusc, mult prea grea, dar te strangulează suficient de mult cât să-ţi taie pofta de vorbă. Plus privirile sfredelitoare pe care le vezi în oglindă. “Un tuns scurt…”, bâigui, având sentimentul clar că distrugi un echilibru.
Ştii, simţi că ar fi bine să rupi tăcerea asta apăsătoare, să discuţi puţin cu coafeza, să afle, în mare, cam ce tip de femeie eşti şi ce ţi s-ar potrivi mai bine…
Încerci timid: “Vă rog să-mi…ca să zic aşa, să-mi echilibraţi puţin profilul. Nasul ăsta e cam ascuţit…” şi schiţezi un zâmbet care-ţi moare în momentul în care te priveşti în oglindă. Ochii tăi, de care eşti atât de mândră, au un aer holbat şi milog.
Ea te simte. E puternică. Vorbeşte în vârful buzelor: “Mă-nveţi dumneata cum să-mi fac meseria?”
Zilele trecute mi-am luat inima-n dinţi şi am hotărât că trebuie să mă duc la tuns. M-am machiat frumos (de parcă era o întâlnire de dragoste) şi am plecat spre coafor.
Intru. O sală mare, zece coafeze-coafate aliniate pe scaune, cu ochii la telenovela ce se derula pe ecranul televizorului. Nici ţipenie de client.
Gândurile mi-au fost străbătute cometic de două cuvinte: Zona Crepusculară.
“Mă scuzaţi că deranjez…”, am spus, stupid, de parcă intrasem în casa cuiva, din greşeală.
“Şe doriţi?”, îmi zice o voce cu probleme la dantură.
“Un tuns…”, mă justific eu. “Am mai fost aici, acum trei săptămâni…” şi, în timp ce vorbesc, caut disperată, printre maldărul de capete vopsite, figura familiară a coafezei de data trecută, care se dovedise a fi o femeie înţelegătoare. Nu s-a supărat când i-am sugerat, delicat, ce vreau, a zâmbit chiar, da, de două ori, la glumiţele inspirate, pe care le-am făcut pe tema urechilor mele şi, ce să mai spun, tunsoarea chiar a ieşit decentă.
“Nu lucrează, e schimbul doi”, mă trezeşte un bas din visare.
Rămân smirna. Aştept până când eroina de la TV termină cearta cu Emilian şi mai fac o încercare, adaptând tonul, de la ironic, spre glumeţ: “Se… riscă cineva să mă tundă şi pe mine?”
Buf! Zece capete mă privesc acid, dar devin brusc îngăduitoare, cred eu din cauza aerului meu distins, care-i dat de ochelarii fără dioptrii… Sau poate că li s-a făcut milă…mă rog…
“Selena, tunde-o tu pe doamna”, zice o voce căreia n-am putut să-i detectez sursa.
…Şi în momentul imediat următor mi-a venit s-o rup la fugă. Selena, în ochii căreia descopeream luciri ce nu erau de bun augur, se îndrepta spre mine… Era o femeie… aproximativ tânără, la vreo…200 de kg… repartizate, în mod egal, în zona sânilor… Imaginaţi-vă…Şi muntele ăsta se rostogolea ameninţător spre mine… Doamne, de ce n-am fugit eu atunci?
M-am strecurat uuşor pe lângă ea şi m-am aşezat, încremenind pe scaun.
“Scurt?”
“Surt, pardon, scurt, da.” Şi gura mi-a fost ferecată.
Priveam în oglindă şi observam cu ce plăcere nebună tăia. Scurt. Energic. Şuviţele de păr cădeau secerate, fără zgomot, la-ntâmplare: pe jos, pe umerii mei, pe ochi. “S-a dus dracu’ machiajul meu, după ce o să-mi şterg părul de pe faţă…” Şi închid ochii.
“Gata!”- mi zice, mândră. Mă uit. Şi constat, obiectiv, în timp ce tensiunea-mi oscilează de la normal spre mare, că nu mă ştiam atât de urâtă. Mă gândesc la tot felul de cazne pentru balena asta decolorată, şi toate au legătură cu părul ei… Zâmbesc. Îi spun alb:”N-am fost niciodată tunsă atât de scurt…”. Iar mie însămi: “…Ca Hitler. Ochii par mai mari… nasul… iar urechile, uşor mai clăpăuge… uşor?!?”
Ei, asta e! Ireparabilul a fost comis. Tâmplele-mi zvâcnesc. Arborez o grimasă care şi-ar dori să fie de mulţumire, dacă nu mi-ar trăda ochii stupoarea…
…Şi deschid gura, dracu’ mă pune: “Scuzaţi-mă, dacă tot e aşa de scurt, mai luaţi-l puţin pe ceafă…”…”ca să mai scap de profilul ăsta de măgar” continui în gând, cu ciudă.
Şi-mi iau repede ochii din oglindă, de frica laserelor ucigaşe. O secundă. Două. Trei… Nicio bombă?… Ridic privirea, umilă.
Gura ei articulează:” Am vrut să vă tund frumos…” (şi mă înmoi, căci vocea cristalină contrastează puternic cu mamutul ce-şi ţine foarfecele deasupra capului meu), “dar dacă vreţi mai scurt…” “Nu! Cum credeţi dumnea…”, însă nu mai apuc să termin. Cu o expresie jignită, harşt! harşt! Şi ceafa mi-e liberă…
Ridic ochii… şi mă podidesc lacrimile, pe cuvântul meu!
“Mulţumesc, doam-nă!”, accentuez suficient de tare pentru a fi auzită şi de restul hoardei. “A dispărut profilul de măgar… din oglindă mă priveşte acum un piţigoi plouat.”
Dar când să-mi savurez meschina satisfacţie de a-mi fi eliberat frustrările, doamna Hercules dovedeşte că cele 200 de kile au, pe ici, pe colo, şi mici, zvâcnitoare circumvoluţiuni: “Ce să vă spun, doam-nă, eu am tăiat doar părul, restul nu se mai poate schimba!”
Şi m-a avut.
Copleşită de emoţii, îmi fac drum către Cassa prin tăcerea conspirativo-generală care mi se încolăceşte de picioare, plătesc, îi las Ei zece mii…
…Şi mă pierd în freamătul trecătorilor de pe stradă, cu un sentiment ciudat de vinovăţie şi cu o privire ce scrutează intens caldarâmul, în căutarea vestitei găuri de şarpe…
P.S. Fugiţi cât vă ţin picioarele de saloanele care au ştanţat pe geam “Igiena”!
[…] http://www.out.ro/1998/10/teroarea.html Nu am timp să le pun pe toate în noaptea asta, şi le ţin deoparte, deocamdată, pe cele care-mi fac inima râu. […]
Cred ca te-a tuns bine. Dar tu abia atunci facusei cunostinta cu tine. Eu cand m-am tuns odata mai scurt decat de obicei (eram mai rebel, aveam intentii de plete…)am observat ce urechi mari am ! Si nu m-am putut abtine sa nu remarc cu glas tare. Si stii ce raspuns am primit de la d-ra frizerita? “Las’ ca din avion nu se vede !” Fraza asta a inlocuit trei sedinte la terapeut. 🙁
Lol! M-ai facut sa rad cu lacrimi!
revelatia de la 13 ani:
dimineata, prima frizerie, cer tuns la nivelul gatului, drept, sa imi acopere si mie urechile cu care prindeam profm-ul. rezultat: tuns cu ciobul, nu drept, nu in scari.
pranz, a 2-a frizerie, “vai, da cine te-a tuns draga? lasa ca te rezolv eu”, rezultat mai scurt decat inainte, dadea impresia ca eram palita pe-o parte. vin acasa, mama ma trimite la alta frizerie deja disperata.
dupa pranz, a 3-a frizerie, am ajuns bros cu par des in jumatatea superioara a capului si ras tangential cu activitatea mea cerebrala in partea cealalta a capului, am ramas cu impresia ca am fata de stiuca… cu urechi.
concluzie: cui pe cui s-o scoate, dar coafeza pe coafeza nu..
:)) Genial!!!!
Ce bine inteleg trairile tale din acele momente! Am trecut si eu, nu o data, prin aceleasi stari. Parca as fi fost o infrtcroare…
Era in 98, atunci, coafezele s-au mai schimbat in comportament, insa, sa dea draqu, tot mana proasta au…
Observ ca umorul tau nu s-a schimbat si pe atunci tot as fi ras daca as fi avut calculator cu internet si mai ales daca as fi stiut sa citesc. :))
Cand eram mica si mergeam cu tata la frizer, ma urcam pe scaunul “rabdarii” avand la bord curajul unei copilite de vreo cinci sase anisori.
Ma intreba frizerita cum sa ma tunda, eu ziceam instinctiv “depeche mode”, tata imi bagase in cap numele ala de tunsoare, din fericire femeia aceea stia ce sa faca, cum noi eram clienti fideli. :))
Cand am devenit mai mare insa, am rarit pe cat posibil vizitele la frizer, am devenit un soi de Rapunzel al vremii noastre, asa ca la prima tunsoare dupa cativa ani de par lung, da lung, coafeza m-a ridicat cu scaunul cad de sus a putut si tot a trebuit sa se lasa in genunchi ca sa poate taia varfurile… dupa aceea tunsorile mele au devenit din ce in ce mai scurte. 🙂
pup. mai citeste.
In Romania nu avem servicii de calitate pentru cei cu venituri mai modeste. Cei care isi permit, au stilistul personal, care nu a fost gasit cu siguranta prin anunt de mica publicitate.
Solutia? Gasim o poza cu un personaj care sa arate aproximativ cum vrem sa fim tunsi, si imploram cerul sa gasim pe cineva cu pregatire buna in domeniu, care sa stie meserie. Daca nu rade de noi cand ii aratam poza (tre’ sa-ti iei curajul cu tine), si nu patim cum ai descris mai sus, exista sanse sa obtinem look-ul dorit. N-am incercat, dar poate fi o solutie.
Cam multe variabile 🙂 .
Vezi de ce prefer sa ma tund zero din cand in cand ?
deci da. la tine e simplu. baietii sunt culi cu cheliutza. 🙂
🙂 🙂 …”culi”… English? …Francais?
Inventez cuvinte sau le stramb. Cool – i. :- p
Deci e o stare clasic instalata in lumea saloanelor de coafura si nu mi se intampla numai mie sa ma confrunt cu astfel de primiri. Imi pare rau cand fete ca noi trebuie sa ne cheltuim energia luptand cu platitudinea si lipsa de profesionalism a unora. Asa ajungem sa ne tundem singure…
Am ras de m-am prapadit. Ascund multa cantitate de comic situatiunile astea. E bine cand cineva trage cortina grosiera ce le acopera.
Bine ai venit in Jurnal, fotostefani! 🙂
Cine are foarfecile-n mina……taie unde vrea el…