Scurt.
Eram în 104, lipiți ca sardinele de conservă.
Oameni puțini, dar șubele sunt groase.
Bref.
Văd, pe geam, un cuplu.
El, slab cui, cu nasul degerat și freza înspre cer, îmbrăcat în pantaloni de ăia ițar. Avea mersul țanțoș că o târa pe gagică de mână pe principiul ete ce am luat din târg, gratis. Deci l-am botezat falusică.
Iar gagica…
Punctez doar ceea ce m-a orbit: peste buzele îngroșate de seringă, un ruj de culoarea scare-yourself-in-the-mirror-pink.
Archive for December 19th, 2011
Mă duc la tata, de Crăciun.
Deci, de vreo săptămână, mă frăgezește cu telefoanele.
Simt, așa, sufletul cald, când banalul conversațiilor cu tata îmi dă un sentiment de stabilitate.
Nu știu ce stabilitate, dar o simt acolo, în plex.
A moștenit, bătrânul ăsta care are 72 de ani, copilăria, de la mine. 😉
– Nona?
– Da să trăiți.
– Când vii?
– Oprișene, vin. Că mor de doru’ tău. Da’ ho și tu, că am treabă la școală.
– Fițiarșcoalasățifie. Or să-ți facă ăștia statuie…
– Te rog să fii politicos cu doamna director, meștere.
– Deci vii acasă?
– Deci da te iubesc da.
– Alo?
– Da, iubitule.
– Vii?
– Nu scapi de mine, nea Ovidiule. Promit.
Zilnic. De două ori pe zi țâr telefonul. Îi e dor de mine celui mai important bărbat din viața mea. Singurul.
Azi.
– Alo?
– Tată, vin.
– Așa. Că voiam să te întreb.
– Te cred. Mă speriam dacă nu.
Pufnim în râs.
El își drege vocea.
Eu ascut urechea.
– Auzi, tată?
– Da, iubitule.
– Fusei azi la Kaufland.
– A început nebunia? Lume multă?
– Oho.
– De ce fuseși?
– Să iau ciuperci. Fac pește umplut.
– Iaikul meu!!! Ce pește?
– Fitofag.
– Deci, dragule, urăsc fitofagul. E făcut în laborator din grăsimile altor pești.
– Păi ce pește să iau, atunci?
– Păi ce-ți veni, băiatule, cu peștele? E vreo dezlegare, ceva?
Tata își ascute nasul, important, că-l simt prin telefon.
– Nona… În noaptea de Revelion se mănâncă pește.
– Îu! De când?
– Dintotdeauna.
– Auzi măi, puștiule?
– Ce.
– Când trăia mama, ne trimiteau de la țară, în fiecare an, câte o curcă. Și voi o țineați în cadă, și nu o puteați tăia că jeleam eu să n-o ucideți. Mai știi?
– Da. O tăiam pe furiș în ziua de revelion, vai de capul ei, era deja slabă moartă.
– Deci curca aia tradițională era pește sau cum?
– Biine, domne…
– Tată?
– Ce.
– Nu mă mai întrebi când vin?
– Când vii?
– Joi.
Până joi mai sunt două zile.
De mâine dimineață o să-l bombardez eu cu telefoane, ca să nu uite că vin. 🙂
Crăciun înseamnă familie.
Simplu, curat, liniște.
Vă pup pe suflețeii împodobiți de sărbătoare.
