Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.
O tipă vrea să intre.
– Şi eu aştept, iubita, îi spun.
– OK.
Şi se aşază lângă mine.
Ne strângem, cu toţii, patru.
Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
– Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
– Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
– E acelaşi lucru.
– N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
– Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.
Iese triumfător, cu banii în mână.
– Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
– S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.
N-a fost nevoie să apăs pe nimic.
