Jurnalul lui Manon.

Mi-e dor de Radu.
Pentru că și lui îi e dor de mine.

Eu nu-l cunosc pe Radu.
El, pe mine, nu mă știe.

We are not young enough to know everything.

Deci parantezaaaa de rigoare:

Stăteam azi noapte după 1 deci înspre dimineață la taină cu o frățioară (cum se exprimă, ieri, o scumpă, la comentarii).
Tradiție sau fenotip, vorbeam cu frățioara despre relații trecute.
C-așa-i între Crăciun Și Revelion, îți aduci aminte.
După care urmează faza cu “ce n-am făcut încă” și, de Revelion, “dorințele” de la doișpe noaptea, pe care le uiți instant că numeri secundele să nu pierzi intrarea în noul an.

Bref.
Ea îmi povestea despre un tip.
Io îi spun, vaai, gizăs, știu, am scris despre el în jurnal...
Ea, cu ochii măriți:
– Ai scris? Despre el?
– Da, senilo, și ai și citit, atunci. Vrei să-l recitim?
– DA! Dar mai știi când ai scris?
– E simplu, am cuvinte-cheie. Individul m-a tarat și pe mine. Dau sărci în jurnal pe monstrul din grotă et voila!

Se deschide pagina, la fix, și citesc cu voce tare.
După care amuțim amândouă.
Aia e cu jurnalul. Rămâne scrisul și, printre litere, îmbibate ca-ntr-un burețel, trecutul, istoria, sentimente și resentimente.

Am încheiat paranteza.

A plecat frățioara, iar eu, încă lipită de articolul ăla, mi-am dat seama că.
În ultimul an scriu altfel.
De când cei care mă citesc, îmi răspund.
Altfel scriu.

Sunt ca un acordeon, și nu eram așa.
Un acordeon la sol. Cu burduful plin de multe.
Pe vremuri nu mă interesa dacă sună strident. Răbufneam, pufneam, mă eliberam.
Acum, însă, ah.
Sunt atentă pe ce apăs.
Să nu lovesc în nevinovați.
Să nu scriu, punctual, despre oamenii-zerouri care mă copleșesc și mă dărâmă, ca să nu-i atârn aici, bubuitor, de istoria mea scrisă.

De aia.
De multe ori.
Voi intrați aici.
Și mă vedeți pe mine, un acordeon la sol.
Care cântă fără bași, să nu dea greu grav pe pieptul meu, în ochii voștri…

Când e plin cu gol, apasă greu.
Când e plin cu plin, nu-l simți.

Când se întoarce de unde-a venit, cică 21 de grame.

Deci există.