Jurnalul lui Manon.

Un om isi pune amarul pe google: “de craciun mi-e dor de tata”.

De Craciun ne este dor de disparutii pe care ii purtam in inima.

De Craciun ne este dor de ratacitii care ne poarta in suflet.

<zâmbet timid> <dregere de voce> Bună ziua sau seara, după caz! Numele meu se pronunță Rudolf Valentain. <priviri furișe stânga-dreapta> <voce conspirativă> Manon a salvat în draft pagina asta, pentru când o fi la tata și ori n-o să aibă net, ori nu poate scrie de pe telefon. Deci dacă n-are ceva ori diacritice, n-am prea înțeles. Deci… <blank de memorie> <ochi imploratori> <evrika.> Am un mesaj de transmis și nu am voie să mă mișc, trebuie să stau smirna. <zâmbet timid>

<dregere de voce> Acadelele astea sunt pentru voi și Manon vă pupă! <zâmbet timido-victorios> <oftat de ușurare>

Deci lucrează la noi.

Locuiește undeva prin școală.

Și bea de stinge.

Ah.

O comite, grav.

E obraznic.

Nu își îndeplinește îndatoririle de serviciu. Adică să stea în cur și să facă de pază.

Și e insolent cu toți.

Omul căpușă.

Te simți obligat să întorci obrazul, să rabzi.
Ca să nu-l dea afară.

Căci afară înseamnă homeless.

Și, dacă s-ar întâmpla asta, ne-am simți cu toții vinovați.

Deși EL bea.
Deși EL e obraznic.
Deși EL e leneș.

Ah.

Pusesem, în pomul ăla de Crăciun, globurile mele, pe care le aveam de la mama. … Iar mama nu mai este.
Pomul era la parter, în fața cabinei portarului.

A doua zi de la împodobire, în noaptea în care omul-căpușă a fost de rond (beat pușcă, evident), pomul nu mai avea globuri.

N-am scris atunci, ca să nu ard pe-aici amarul, am așteptat să rămân doar cu cenușa mâhnirii.

Să râd, în loc să îl împușc în cap pe Vasile.

Să râd de omul căpușă.

His mother should have thrown him away and kept the stork.

Urăsc blegii.
În plus, mă și enervează când o comit și se aruncă, vioi, în justificări, de parcă ar mai putea repara ceva.

Azi am scăpat din mână farfuria cea frumoasă, și s-a făcut țăndări.
(Eram obosită.)

Na. Uite. ↑

Scurt.
Eram în 104, lipiți ca sardinele de conservă.
Oameni puțini, dar șubele sunt groase.
Bref.
Văd, pe geam, un cuplu.
El, slab cui, cu nasul degerat și freza înspre cer, îmbrăcat în pantaloni de ăia ițar. Avea mersul țanțoș că o târa pe gagică de mână pe principiul ete ce am luat din târg, gratis. Deci l-am botezat falusică.
Iar gagica…
Punctez doar ceea ce m-a orbit: peste buzele îngroșate de seringă, un ruj de culoarea  scare-yourself-in-the-mirror-pink.

Mă duc la tata, de Crăciun.
Deci, de vreo săptămână, mă frăgezește cu telefoanele.
Simt, așa, sufletul cald, când banalul conversațiilor cu tata îmi dă un sentiment de stabilitate.
Nu știu ce stabilitate, dar o simt acolo, în plex.
A moștenit, bătrânul ăsta care are 72 de ani, copilăria, de la mine. 😉

– Nona?
– Da să trăiți.
– Când vii?
– Oprișene, vin. Că mor de doru’ tău. Da’ ho și tu, că am treabă la școală.
– Fițiarșcoalasățifie. Or să-ți facă ăștia statuie…
– Te rog să fii politicos cu doamna director, meștere.
– Deci vii acasă?
– Deci da te iubesc da.

– Alo?
– Da, iubitule.
– Vii?
– Nu scapi de mine, nea Ovidiule. Promit.

Zilnic. De două ori pe zi țâr telefonul. Îi e dor de mine celui mai important bărbat din viața mea. Singurul.

Azi.

– Alo?
– Tată, vin.
– Așa. Că voiam să te întreb.
– Te cred. Mă speriam dacă nu.
Pufnim în râs.
El își drege vocea.
Eu ascut urechea.
– Auzi, tată?
– Da, iubitule.
– Fusei azi la Kaufland.
– A început nebunia? Lume multă?
– Oho.
– De ce fuseși?
– Să iau ciuperci. Fac pește umplut.
– Iaikul meu!!! Ce pește?
– Fitofag.
– Deci, dragule, urăsc fitofagul. E făcut în laborator din grăsimile altor pești.
– Păi ce pește să iau, atunci?
– Păi ce-ți veni, băiatule, cu peștele? E vreo dezlegare, ceva?
Tata își ascute nasul, important, că-l simt prin telefon.
– Nona… În noaptea de Revelion se mănâncă pește.
– Îu! De când?
– Dintotdeauna.
– Auzi măi, puștiule?
– Ce.
– Când trăia mama, ne trimiteau de la țară, în fiecare an, câte o curcă. Și voi o țineați în cadă, și nu o puteați tăia că jeleam eu să n-o ucideți. Mai știi?
– Da. O tăiam pe furiș în ziua de revelion, vai de capul ei, era deja slabă moartă.
– Deci curca aia tradițională era pește sau cum?
– Biine, domne…
– Tată?
– Ce.
– Nu mă mai întrebi când vin?
– Când vii?
– Joi.

Până joi mai sunt două zile.
De mâine dimineață o să-l bombardez eu cu telefoane, ca să nu uite că vin. 🙂

Crăciun înseamnă familie.

Simplu, curat, liniște.

Vă pup pe suflețeii împodobiți de sărbătoare.

I started out with nothing…I still have most of it.

Some days you’re the dog, some days the hydrant.

I finally got my head together, now my body is falling apart.

Funny, I don’t remember being absent minded.

If all is not lost, where is it?

It is easier to get older than it is to get wiser.

If at first you do succeed, try not to look too astonished.

The first rule of holes: If you are in one, stop digging.

I went to school to become a wit, only got halfway through.

It was all so different before everything changed.

Nostalgia isn’t what is used to be.

Old programmers never die. They just terminate and stay resident.

It’s hard to make a comeback when you haven’t been anywhere.

Living on Earth is expensive, but it does include a free trip round the sun.

The only time the world beats a path to your door is if you’re in the bathroom.

If God wanted me to touch my toes, he would have put them on my knees.

Lead me not into temptation (I can find the way myself).

If you’re living on the edge, make sure you’re wearing your seat belt.

An unbreakable toy is useful for breaking other toys.

It’s not hard to meet expenses…they’re everywhere.

Jury: Twelve people who determine which client has the better attorney.

Old people shouldn’t eat health foods. They need all the preservatives they can get.

Zâmbesc tâmp.

*

Acum vreo două săptămâni am tors, ușurel, pe lângă nea Vasile, omul bun la toate din școală.
(I am a dog person, însă nea Vasile se manifestă, uneori, ca și cum ar fi lovit de sindromul PM, așa că trebuie să torc, nu să dau din coadă, că nu reacționează și tot el mă latră.)

Tati! Facem și noi în școală brăduț de Crăciun, să se bucure și copiii înainte de vacanță?
Și am zâmbit frumos.

Nea Vasile era indispus, dar eu tot am zâmbit frumos, căci mi-a zis, acum ceva timp, neîncruntat, Nonuța – deci de atunci îl iubesc.

Nu fac niciun brad, eu sunt prostu școlii? Eu îl fac, mă chinui cu el că e de plastic și ale ramurili elea întortocheate și tot eu îl dau jos. Nu.

Am plecat cu coada la vipușcă. Am mai tors de vreo două ori, zilele trecute, cu promisiunea că eu îl fac eu îl desfac, însă nea Vasile era setat pe modulul de protest.
Ah.

Azi, când am venit la școală, lângă lift era un brad natural de vreo trei metri înălțime, legat mumie.
Mi-a bătut inima a vagă speranță.

– Alo? Nea Vasile, al cui e bradul ăla?
– Nu știu, o fi a lu ăștia de la filmare.

– Alo? Al cui e bradul ăla?
– Nu-i al nostru.

– Alo, Monica, al cui e bradul ăla?
– L-a adus domnul profesor, că el nu-l face acasă, că pleacă din oraș.
– Îl fac eu, AICI.
– Fă-l.

Aveam, în birou, o cutie cu globuri, pe care ex-ul meu a catadixit să mi le înapoieze, la mult timp după ce l-am părăsit, chitra dracului, că n-aș fi insistat, dar erau globurile de la mama mea.

Am adus cutia de globuri.
Am alergat prin toată școala să fac rost de un topor, să cioplesc brăduțul ca să intre în suport.
Dar n-am suport.
Telefoane.
Am suport.
Nu găsesc, în toată universitatea, un topor.
Pompierii, aveți topor?
N-avem.
Vai de capul vostru, la un incendiu o să spargeți geamurile cu capul.
Atelierele, aveți topor?
N-avem.
Deci, pușca mea, jur că o să cumpăr un topor, așa cum mi-am cumpărat și scule.
Cuțit cine are?
Eu, zice domnul Mocanu. Dar nu-l poți ciopli cu cuțit.
Atunci, tati, adu un ciocan. Dăm cu ciocanul în cuțit.

Cioplim bradul.
Îl așezăm în suport.
Îl dezlegăm, să se răsfire, iar eu îl alint în gând.

Lipsește ceva.

Să pun muzică.
N-am colinde.
Iutubul merge ca dracu, fuku-i mama lui de net.
Am Michael Jackson.

Michael Jackson să cânte, deci!

Parterul școlii devine viu.

Studenții, angajații, trec pe acolo, se bucură, râd, vor să pună și ei câte un globuleț…

Eu, ca o vrabie, absolutamente fericită…

Ceilalți, cu lumină în ochi, în suflet, mulțumim, mulțumim, e aer de sărbătoare…

Et voila!
Avem brăduț, căci mi-am dorit mult, mult… și n-am mai împodobit o cetină de vreo trei ani…

Dau drumul la luminițele instalației, sting luminile de pe hol… și Crăciunul, cu miros de brad, e printre noi…

*

Am alergat pe la toate birourile, să-i chem pe toți, să se bucure de el…

La etajul doi era nea Vasile, care, în tot timpul acesta a stat pitit, strategic.

– Vino să îl vezi, nea Vasile.
– Nu vin, mă, ce, eu nu știu cum e un brad?
– Hai. Hai să-l vezi.
Mustăcește, nea Vasile, și îmi zice:
– …L-am văzut, mă…  🙂 Am fost pe acolo.
– E frumos? E frumos, brăduțul, nea Vasile?
Nea Vasile se uită direct în ochii mei și zâmbește a Nonuță.
– E frumos, mă… E frumos. 🙂

*

Am inima uite atâta de mare.
De aia și zâmbesc, acum, tâmp.

Am făcut o poză, și mi-a tremurat mâna pe telefon, dar voiam să spun că…
Am pus o hârtie, pe brăduț.
Ce scrie acolo e și pentru TINE, ochișor- cititor.

Sunt oameni care țin la mine.
Și care, periodic, încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai, lasă și tu garda un piiic mai jos, poate că ai devenit intolerantă, ai prea multe pretenții deci o să mori băbuță singurică…

Well well well.

Știi cum e? Speri, o viață, să ți se întâmple lucruri, să iubești, să nu te doară.
N-ai reper dar speri. …Dar n-ai reper.

Să povestesc ceva.

Eram studentă. Locuiam, cu primul meu iubit, într-o mansardă pe lângă Piața Romană.

Era aproape Crăciunul.

Am ajuns, seara, acasă.
El m-a așteptat la ușă.

Mi-a zis să fac ce spune, fără să comentez.

Mi-a înșurubat în urechi o pereche de căști.

Închide ochii, nu-i deschizi decât când spun eu.

A pus mâna pe clanță și m-a condus înăuntru, ținându-mă delicat de mână.

Mansarda aceea era cât o nucă. Plină cu de toate. Pe diagonala camerei, sus, eu întinsesem un cablu, ca să pot usca rufele mai repede.

Am intrat în casă, deci, cu ochii închiși.
Prin căști auzeam, direct în inimă, o melodie.
(Prieten cititor, fă, rogu-te, și tu, ce-ți spun eu: dă click s-o asculți, asta e melodia – și citește în continuare cu fondul ăsta muzical)

Și acum deschide ochii, Nona.

…De cablul pus pe diagonală era atârnat un brad mărișor, plin de globulețe și de luminițe.

Am fost copleșită iar copleșită e un cuvânt prea sec pentru a descrie ceea ce simțeam, uite, poate doar lacrimile care mă îneacă acum să spună ele povestea…
Încremenisem surprinsă, ascultând un cântec prin care El îmi transmitea cât de mult mă iubește, și rămăsesem cu ochii lipiți de brad, de lumini, de globuri…
Încremenisem arzând pe dinăuntru.

Se numește fericire punct.

*

Așadar…

Uneori speri, dar nu ai reper.
Eu am, ca reper, acea relație.
Datorită faptului că am trăit-o, știu că iubirea poate exista fără dureri atroce, zvârcoliri și cerșeli de afecțiune.

Sunt oameni care țin la mine.
Și încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai:
– Lasă și tu garda un pic mai jos…

N-am gardă.
Am reper.

*

Vă doresc un Crăciun ca acela, dragii mei.

Buticul e mic, încap în el trei clienţi în dungă.
Aştept afară.

O tipă vrea să intre.
– Şi eu aştept, iubita, îi spun.
– OK.
Şi se aşază lângă mine.

Ne strângem, cu toţii, patru.

Mai vine un tip.
De înălţime incertă, cu chelie grizonată, patruzeci de ani, ochi de peşte congelat.
Trece prin noi ca prin brânză.
– Scuzaţi, zic, şi noi aşteptăm.
Mă priveşte de sus.
Urcase o treaptă, de aia mă privea de sus.
– Văd că aşteptaţi. Dar eu vreau doar să schimb nişte bani.
– E acelaşi lucru.
– N-am timp, mă latră el scurt şi intră în magazin.
– Asta-i lipsă de bun simţ, domnule.

Iese triumfător, cu banii în mână.
– Definiţi “lipsă de bun simţ”, doamnă. Şi apasă pe cuvântul “doamnă”, ca să sune a “tâmpito”.
– S-o definesc? “Persoana dumneavoastră”, domnule.

N-a fost nevoie să apăs pe nimic.