Am fost ocupată, de vineri până acum. A venit tata la Bucureşti, să îşi consulte inima bolnavă. A stat mai mult singur, căci eu am participat la un priveghi. A murit bunica unui vecin, şi toată gaşca a simţit, instinctiv, să îi fie alături, trup şi suflet.
Nu îmi mai este frică de moarte, nu mai simt teroarea aceea care mă strângea de gât acum câţiva ani, la gândul trecerii dincolo. Nu ştiu dacă lipsa fricii e semn de bătrâneţe, sau bătrâneţea însăşi.
Paradoxal, acest deces mi-a adus în inimă, nu filosofie, ci durerea şi dorul de mama mea. Au trecut opt ani de atunci, şi memoria mea afectivă s-a conservat perfect. Încă nu pot înţelege mecanismul prin care durerile sfâşietoare rămân intacte, în vreme ce bucuriile majore se mătuiesc.
Tata e oarecum bine. Alarmant, totuşi, pe fişa de consult scrie că are hipertensiune arterială cu risc mărit. Însă mă linişteşte oarecum promisiunea lui: peste două săptămâni se va întoarce la Bucureşti pentru un nou consult medical.
Nu mi-e frică dacă mâine trebuie să mor.
Mi-e frică să nu îmi moară cei dragi. Dar mi-e atât de frică de asta, încât tastez în vârful degetelor, să nu atrag implacabilul.
[…] – Ce, tată? – Te iubesc de-mi înfloreşte inima, mi-ai adus cu tine casa copilăriei, inimiorul meu drag… test […]
Cu teama asta am ramas de cand l-am pierdut pe tatal meu. Mi-e teama sa… sa nu se intample ceva cu Andreea, cu sotul meu… cu mama. Ma straduiesc sa controlez sentimentul, pentru ca nu vreau sa devin paranoica, dar undeva in coltul sufletului, aceasta teama e vie si isi face simtita prezenta, impreuna cu dorul si durerea. Si ai dreptate, durerea e intacta.
Da, cand ni se intampla ceva catastrofal, ramanem taraţi.