Jurnalul lui Manon.

*
Există, în spaţiul meu personal, câţiva oameni pe care îi respect şi pe care îi admir profund.
Respectul şi admiraţia sunt reciproce.
Pare o chestie definitivă.

*

– Nona, când te văd că stai cu tipul ăla de vorbă, mă pufneşte râsul, uneori.
– Păi parcă eraţi prieteni.
– Păi suntem. Dar după ce pleci tu, îi fac cu ochiul şi îl întreb ce ar zice gagica lui dacă l-ar vedea lângă tine.
– N-ar avea ce să zică.
– Eei… E scorpie şi geloasă. Odată, acum ceva timp, eram într-un bar, şi era şi ea cu noi. A trecut o ospătăriţă pe lângă masă, şi noi băieţii ne-am uitat după ea. Şi am auzit un jaaap!… Când m-am întors, gagica lui ăsta îi dăduse o palmă peste ceafă.

Am încremenit. Parcă mi-a aruncat cineva cu o cărămidă în cap.

– Băh… Spune-mi că glumeşti.
– Nu glumesc.
– I-a dat una? În public? Eu când trec pe lângă omul ăsta îmi vine să păşesc în vârful picioarelor, îmi inspiră demnitate şi mă obligă tacit să îl respect.
– Hai, mă, că nu i-a dat să îl omoare, era geloasă…

Am amuţit. Parcă m-a lovit cineva cu o cărămidă direct în gură.

– Ce? Eşti şocată?
– Da. Da, sunt. El n-a avut nicio reacţie?
– Nu. Dar să nu-ţi schimbi impresia despre el. E un om extraordinar. Uite, când am o problemă cu o gagică, el îmi dă sfaturi: Cum să o joc, cum să stau deoparte ca să mă caute ea pe mine, ce să-i spun ca s-o agăţ şi mai tare…

Am îngheţat. Parcă mi-a zidit cineva o tonă de cărămizi pe inimă.

– Ascultă, Ioane, stai să înţeleg. Deci ăsta mănâncă bătaie de la prietena lui şi îţi dă ţie sfaturi despre cum să manipulezi femeile?
– Nu mănâncă, măh, asta s-a întâmplat demult, erau şi ei la început…

…Faza asta m-a rupt. M-am prăbuşit, de la atâtea cărămizi.

– “Erau şi ei la început”? Şi la început, femeia îl lovea?
– Ce vrei, mă, aşa se face, mai dai tu, mai dă ea…
– Băi pulică, unde se face “aşa”?
– Păi eu sunt crescut în Pantelimon.
– Da, Gogule, are sens. Aia e o altă planetă.
– Te-am şocat?
– M-ai spart. Hai să îţi spun ceva.  Poveştile de genul ăsta nu se dau în primire la străini, aşa că…
Unu: Te duci TU să îi spui tipului ce mi-ai povestit, ca să n-o fac eu – pentru că omul are dreptul să ştie ce prieteni are.
Doi: Când ai probleme cu fetele, să vii la mine, ca să te fac să înţelegi un lucru elementar: când iubeşti, nu ai voie să faci jocuri, pentru că palmele pe care o să le primeşti nu se văd, dar dor al dracului. Înţelegi?

– Nu.
– Bine.  Trei: Şi tu, şi tipul, aveţi nevoie să înţelegeţi sensul cuvântului bumerang.

*

După asemenea discuţii revelatoare, sufletul meu poartă o cămaşă de doliu.
Şi mi se stinge lumina taie curentul.

Ascultă ASTA şi uită-te la VALUL ACELA.

Amice… Mă faci să zâmbesc tâmp.
…Dă-te doi pași în spate… Am nevoie de spațiu pentru a leșina.

Deci, ca să înțeleg.
Nu m-ai întâlnit niciodată, însă îmi explici pe mess: “Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă“…

Bu hu hu…

Adicătelea, cum ar fi…
Domnule Titanic, faceți cunoștință cu Lady Iceberg. …Gen.

Și buf, coliziunea și scufundarea victimei.

Well.
E fals.

Dacă el ar fi Domnul Titanic, atunci eu mă declar Doamna Ocean.
Nu valurile mele duc la dezastru, ci direcția greșită. Plus ceața.

*

Nu-mi mai citi, rogu-te, jurnalul – pe diagonală.
… Iar dacă vrei să mă întâlnești, echipează-ți bărcuța cu un dram de creier.
Promit solemn că n-o să tamponezi nimic.

.

**************
P.S. Bărcuță, ți-a răspuns și Doru. Pun aici ce-ți zice, să nu faci scurtă la vâslă, dând click pe comentarii:

“Sunt convins că femeile ca tine sperie bărbații de la prima vedere pentru că ELE emană o răceală periculoasă”
…. Da, e un virus din tulpina gripei aviare care face rau la cocosei.
Asa ca stay out, nu intra in casa, E posibil sa se topeasca Lady Iceberg si sa mori inundat.
De ce sa-ti irosesti viata in acest fel, cand poti cauta niste ape mai calde si cu rechini prietenosi? Tine si tu ochii inchisi cand incepi sa simti o raceala periculoasa la prima vedere. Daca n-o mai vezi, nu se mai prinde de tine.

Gizas, mare-i gradina. Si multi ii mai sar gardu’.

Uite de ce-s bune icebergurile. Din cauza ca ele sunt, nu mai ajung toate Titanicurile cu muschi si motoare de ultima ora sa traverseze Oceanul. Le trebuie si ceva inteligenta la bord, o harta buna, sau cel putin o minte limpede care sa le duca in siguranta la destinatie. Thanks, God. Si iarta-i, ca nu stiu ce fac.

Voi știți cum arată /se mișcă / se exprimă un om care are un struț la purtător?

Dacă da, descrieți-mi și mie tipologia.

Mi-e teamă că săptămâna trecută i-am aplicat un pumn în idee unui tip nevinovat, doar pentru că mi s-a părut că avea nisip pe creier.

De-aia zic.
Nu prea am idee cum arată un struț uman.
…O femeie cu intuiție de vacă, însă, v-aș putea descrie și acum. 🙁

Am două săli în grijă. Ele au toalete, evident. Le-am dotat cu dispensere profi pentru hartie igienica și săpun.
Mă traumatizaseră cele din școală. Bașca, acolo nu găsești săpun lichid decât în zilele de sărbătoare.

Azi, când am plecat, m-am dus la toaleta din școală, să mă spăl pe mâini – căci în iureșul scoaterii decorului, mi-au rămas două dâre de negreală în palme.

În dispenserul cel ieftin și defect după numai două săptămâni, mai erau două picături de săpun.
Evrika! Am strigat în gând, ușurată de spaima că mă voi clăti cu apă goală.

Detartrant.
Detartrant Domestos pentru WC era acolo. Nu săpun.

Au greșit din nou femeile de serviciu din școală.

…Bine că nu lucrează în cantină.

*

Mâine le invit la un sirop de terebentină.

Mă bucură faptul că lectura – neobligatorie a jurnalului meu – inspiră.

Aş aprecia dacă subiectele adunate din lacrimile de pe aici s-ar transforma în creaţie, nu în umoare scuipată pe perete.

Demnitate se numeşte – chiar şi pe planeta aceea, în care igiena simţurilor e sinonim cu lipsă.

Nu mi se întâmplase demult.
Interpelare pe yahoo messenger.

El: – Sal!
Eu: – Sup?
El: – Ți am gasit id ul pe net.
Eu: – Așa…
El: – Ești gay?
Eu: – Sunt femeie.
El: – Și mustața?
Eu: – La mișto.
El: – Cool. So what are you wearing?
Eu: – Vârsta maică-tii.

Eu. Ignore.

“Tokyo Electric Power Company began dumping more than 11,000 tons of radioactive water into the Pacific Ocean from the Fukushima Daiichi nuclear plant on Monday, mostly to make room in storage containers for increasing amounts of far more contaminated runoff.” (New York Times)

.

Stai să înțeleg bine: deci vor goli reactorul,  aruncând în ocean apă slab radioactivă, pentru a face loc apei foarte radioactive? (wtf?)

Nu e niciun pericol, să ne relaxăm. Japonezii vor construi, presupun, un gard  circular cu uluci de oțel în bucata aia de ocean, și vor modela curenții marini. Să rămână plutoniul – loco, și să nu-l guste viețuitoarele acvatice.

Well…Makes sense.

…Și când s-or umple containerele cu apa foarte radioactivă… Unde o vor arunca?

Eu sper sincer să n-o ducă pe Lună.
Ca să aibă unde migra…
…Peste 50 de ani…
…Endemicii din lanțul distrofic.

Ştii… Tipologia aceea de oameni… Ăia care nu dau doi bani pe cei din jur, dar sunt primii care te compătimesc atunci când nu e cazul… Ştii?
Te-ai intersectat cu ei? N-au nicio treabă cu tine, dar dacă află că ţi s-a-ntâmplat ceva te agasează cu ajutorul nepreţuit al sfaturilor de care nu ai absolut nicio nevoie…
…De parcă ei sunt eterni, iar tu, muscă de-o zi…

*
Mi-am scos două aluniţe de pe faţă. Nu eu, evident, ci medicul.
Am purtat plasturi câteva zile.
Oamenii, curioşi, mă întrebau ce e sub plasture. Normal.
Şi tot normal e, ca din instinct de supravieţuire, să fie un pic îngrijoraţi, cu toţii ştim că nu trebuie să scormonim chestiile de pe organism. Plus că. Atunci când vedem o bubiţă la alţii, ne gândim, invariabil, să nu ni se întâmple şi nouă.

Însă. Reacţia celor cărora le sunt absolut indiferentă e magistrală.
– Ce ai acolo?
– Nu mai am. Am avut două aluniţe.
Brusc, buzele li se ţuguie în formă de cruce, iar în ochi li se aprind două lumânări de priveghi. Vocea devine şoptită şi cavernoasă:
– Mda… Nu trebuiaaa să umbli la ele…

Deci, să ne înţelegem logic. Unu, că poţi să-ţi ţii slujbele de înmormântare pentru tine, nu trebuie să spunem chiar tot ce gândim şi doi, de ce puşca mea ai de comentat în condiţiile în care le-am scos, helooo, gata, nu le mai pot pune la loc?!

Mă seacă oamenii ăştia. Nu dau doi bani pe tine şi ţi-o dovedesc prefăcându-se că le pasă…

Aşa că.

– Ce ai sub plasture?
– N-am. Mi-am scos două aluniţe.
– Mda… N-ar fi trebuit să umbli la ele, că…
– Înţeleg. O să mor. …Ghici ce? Şi tu.

Păi să ne lămurim, coane fănică…

Bate vântul prin jurnal. …Prin mine, de fapt. Nu sunt traversată de iubiri, nu mă cutremură nicio ură profundă. Corect. Sunt drame mari în jur, iar eu sunt epuizată fizic. Nu vreau să scriu minciuni, de dragul traficului, nu pot să zgândăr, cu sarcasme gratuite.
Suntem, uneori, triști și moi.

Dar.

Câteodată, futu-i mama ei de viață, te simți – așa cuminte cum zaci tu în nedeterminarea ta …te simți de parcă te-ar ciuguli vulturii, de viu.

Ei nu sunt vulturi, oamenii ăia. Tu ești jos. Atât. Vulnerabil. Iar ei atacă. Imbecil. Fără sens. Unii te invadează.
Din vina ta? Poate. Tu n-ai voie să spui nimic?

Zic să le numărăm, coane fănică…

Azi.

Asta m-a înfuriat.
M-am întâlnit cu un cunoscut, și discutam diverse. Și îl apucă psihanaliza. Din senin. În timp ce mă privește așa, a ce te-aș face eu…
Îmi zice că dacă am avea timp să vorbim, m-ar ajuta, că sunt pe un drum greșit.
Uitase că subiectele noastre comune țin strict de profesie, se axase, brusc, pe faptul că m-ar schimba el, ar fi dispus…
Mi se ridicase tensiunea, dar am tăcut, de oboseală.
Sunt zi lumină în școală.
Îmi fac treaba al dracului de bine.
Nu scriu istorii jenante de amor aventurier.
Respect, zâmbesc, ajut.
…Iar boul ăsta dezgustător vrea să mă schimbe. …În timp ce îmi atinge, libidinos, pantoful, cu piciorul lui.
O să-l convoc la o ședință de sodomizare a psihanalizei.

Apoi.
Să trecem la al doilea. Un necunoscut care m-a mâhnit.
Îmi dă mail, tot azi.
A citit, din jurnal, pagina de prezentare, alta din categoria cicatricea si pe aia pentru șef și cititori. Deci trei postări, din 800.
Și îmi sugerează, “cu drag”: “fa-ti curat in ginduri si spune ce ai de spus simplu“.
N-am cum, nene inginere, să scriu simplu, căci eu mă adresez acelora care nu citesc pe diagonală…
Simplu e să nu mai intri în jurnalul unei complexate, sunt zeci de mii de bloguri în care zburdă fluturi pe câmpii.

Al treilea, un cvasi-cunoscut, mi-a pus capac, pe ziua de azi.
Citește jurnalul și a mai și comentat uneori.
Mai nou, vine peste mine la birou, neanunțat (wtf?).
Azi m-a lăsat mască. Vreau să vorbiiimmm… Citesc ce scrii și mă îngrijorez… Ți se întâmplă rau și cred că e din cauza mea…
…S-o crede, omul, zona crepusculară.
L-am expediat, ținându-mi nervii în frâu.

Am avut o zi infectă, în care oameni care nu mă cunosc îmi vor binele. Cu forța brută a gingășiei.

Deci privește-mă în litere, coane fănică, și reține finalul:

Când -fără voia mea- am venit pe lume, mi s-a dat un singur drept, acela de a spune NU, și mi s-a pus în spate sacul cu Libertatea Asumată.
Tot de atunci, viața mea imi aparține!

Așteptam începerea spectacolului, și o văd pe aia mică defilând prin zonă cu o pungă.
– Ce ai acolo?
– Pogăcei. Vrei?
– Vreau, mulțumesc.

Și mănânc, și eu, și alții, rotunjimile alea de cocă. Alții, cu poftă. Eu, cu doamne-ajută-n gând.
– Măh, zic, găluștile astea au chimen, iaik! Mi se înțepeniseră printre dinți semințele alea cărora le detest gustul.
Ceilalți mă ignoră, căci sunt prea ocupați cu savuratul gogoloaielor.

Mă uit la a mică. Îmi pare că ea ronțăie o sărățea.
…Și îmi iese din gură, fără să gândesc, asta:
– Aia are himen?
A mică pufnește în râs:  Ăăă… “himen”, Nona?

Într-o fracțiune de secundă îmi dau, în gând, un pumn în meclă, încerc o psihanaliză pentru a-mi explica de ce am pocit cuvântul, ba, chiar, îl și implor pe tata Freud să mă dumirească.
Nicio șansă.

Încerc s-o redresez (întrebându-mă, în paralel, dacă am loc să mă pitesc sub gradenă):
– Eei… “himen”… Am pronunțat “c”-ul în gând (și-n sinea mea, vaco, e un grup de litere, nu le poți despărți!)

A mică zâmbește, iar mie mi se pleoștesc urechile, ca la căței.

Refuz să analizez actul ratat, și nu  cer răspuns nici de la cititori…
… Căci, dacă aș fi în locul vostru, aș răspunde la fel.