Ştii… Tipologia aceea de oameni… Ăia care nu dau doi bani pe cei din jur, dar sunt primii care te compătimesc atunci când nu e cazul… Ştii?
Te-ai intersectat cu ei? N-au nicio treabă cu tine, dar dacă află că ţi s-a-ntâmplat ceva te agasează cu ajutorul nepreţuit al sfaturilor de care nu ai absolut nicio nevoie…
…De parcă ei sunt eterni, iar tu, muscă de-o zi…
*
Mi-am scos două aluniţe de pe faţă. Nu eu, evident, ci medicul.
Am purtat plasturi câteva zile.
Oamenii, curioşi, mă întrebau ce e sub plasture. Normal.
Şi tot normal e, ca din instinct de supravieţuire, să fie un pic îngrijoraţi, cu toţii ştim că nu trebuie să scormonim chestiile de pe organism. Plus că. Atunci când vedem o bubiţă la alţii, ne gândim, invariabil, să nu ni se întâmple şi nouă.
Însă. Reacţia celor cărora le sunt absolut indiferentă e magistrală.
– Ce ai acolo?
– Nu mai am. Am avut două aluniţe.
Brusc, buzele li se ţuguie în formă de cruce, iar în ochi li se aprind două lumânări de priveghi. Vocea devine şoptită şi cavernoasă:
– Mda… Nu trebuiaaa să umbli la ele…
Deci, să ne înţelegem logic. Unu, că poţi să-ţi ţii slujbele de înmormântare pentru tine, nu trebuie să spunem chiar tot ce gândim şi doi, de ce puşca mea ai de comentat în condiţiile în care le-am scos, helooo, gata, nu le mai pot pune la loc?!
Mă seacă oamenii ăştia. Nu dau doi bani pe tine şi ţi-o dovedesc prefăcându-se că le pasă…
Aşa că.
– Ce ai sub plasture?
– N-am. Mi-am scos două aluniţe.
– Mda… N-ar fi trebuit să umbli la ele, că…
– Înţeleg. O să mor. …Ghici ce? Şi tu.
Vai mami…dar nu trebuiaaa…sa ma faci sa rad imaginandu-mi oameni cu priviri de lumanari si guri in cruci :)))Sa vezi cand dai plasturii jos cum dau din cap cu “ntz ntz” in priviri,unii iti vor spune si ca erai mai misto cu ele :)))Asa sunt oamenii…din tipologia aceea.Hug mare!
da, iulia, mi-am dat jos plasturii si da, unii mi-au spus: “Care alunite? Nici nu le observasem!”
deci gizas.
pup fata.
Bravo manon!Mi-a placut la nebunie
pai ma enervasem, eeei… 🙂
Eu pe-ăştia i-aş împuşca într-un anumit loc. Cu sare.
Pupicei! 🙂
Asta cu sarea e buna.
Pupici si de aici, din inima mea.
:* Care-s ma aia? Care? Ca le cetesc imediat un pomelnic de nu se vad! Nonette, e corpul tau, e chipul tau, sunt (bine, nu mai sunt) alunitele tale si faci ce “vrea muschii tai” cu ele.
neimportanti, grina… umbritori de zi.
O da!!!! Iar imi luminasi ziua!!!
Cei mai tari si mai tari raman totusi cei care mereu au pe cineva in familie care sufera de aceeasi boala ca si tine si care, miraculos de fabulos s-a vindecat cu nu stiu ce chestie demna de schizofrenici si pe deasupra, mai sunt si ferm convinsi ca trebuie sa aplici acelasi tratament.
PS. Si eu mi-am scos un neg de pe fata. Aveam 15 ani, clasa a noua si probleme de personalitate – sani inexsitenti adica. Si nu mai aveam nevoie si de chestia aia neagra aparuta dintr-o data pe fata mea.
“sani inexistenti adica” (lol, la expresie). eu ii aveam prea mari, si ma cocosam, sa-i ascund. mama lor de complexe!
Mmmmm dar stii ca nu-i bine sa le scoti, da? :)))))))))) scuza ma dar nu m-am putut abtine. Oricum esti o dulce si cu si fara alunite. Pup.
hahaha …si eu mi-am scos 4 alunite!
2 pe motiv estetic si 2 descoperite la consultatie!
Toata lumea si tot poporu’ exact asta imi zice: “nu e bine sa umbli la ele” :))
Am citit si m-am informat despre alunite (nevi) de am ametit—nu e bine sa le stresezi, se le zgandari insa scoaterea din radacina nu-i nicio problema!
Cum ai facut operatia: clasica sau laser?
laser.
Superba replica de la final!