Mai mor, mai înviez, că tot e sezonul…
Azi am venit târâș la școală, eram furioasă pe ziua de ieri. Nu comentez, că, vorba Darei, mă cenzurez, de la o vreme. …Strașnic.
Cu nervii la pachet, făceam slalomuri printre copii, să le zâmbesc, să încerc, măcar, să par zglobie – că dacă tu ai ochi de mort, cum să primești lumină înapoi? E, și de la atâta încercare, ajunsei să mă bucur de-a binelea. Io-s repede bucurătoare. 🙂
Nenea ăla, filosofu’ bătrâior, mă simpatizează.
Deci am luat căștile băiatului de la camera de filmat, și, fudulându-mă, zic în microfon, șugubeață- să m-audă nenea care era în altă locație: Ce faci, tati?
– Bine, tati, îmi răspunde el.
– Am vrut să-ți zic doar că te pup. Te pup.
– Stai, nu pot vorbi, că am treabă. Instantaneu mi-a tăiat zâmbetul, din rădăcină.
Zece minute mai târziu, ne-am întâlnit prin zonă.
– Nona, unde e Rodica?
– Nu știu! – Îmi scăpă printre dinți tot snopul de nervi pe care i-am adunat de ieri, de mă și mirai singură.
– Ești supărată pe mine?
– Normal că sunt! Toți sunteți o apă și-un pământ, și vă mirați că femeile preferă dracului să îmbătrânească singure! Când suntem scumpe și jucăușe, ferit-a sfântul să ne răspundeți frumos și cald, “Te pup!” sau “Mulțumesc.” …Noo…
În loc de un singur cuvânt drăguț, preferați să înșirați o frază lungă și tâmpită, de ne secați la inimă!
…Mi-a ieșit așa, puf!
Omul a rămas smirna.
OoKeei… (mă consolez eu preventiv, cu teamă să nu mă supăr)… Cred că am avut dreptate, în principiu.
Dar, gizăs, nu pot să nu remarc faptul că dacă vreau să dau lecții, e bine s-o fac cu bărbații care au viața înainte, nu înapoi.
… Sunt în sezonul de reproș mocnit.
Ar cam fi cazul să sting lumina pe tot anul trecut… That’s the way.
