Ştii… Tipologia aceea de oameni… Ăia care nu dau doi bani pe cei din jur, dar sunt primii care te compătimesc atunci când nu e cazul… Ştii?
Te-ai intersectat cu ei? N-au nicio treabă cu tine, dar dacă află că ţi s-a-ntâmplat ceva te agasează cu ajutorul nepreţuit al sfaturilor de care nu ai absolut nicio nevoie…
…De parcă ei sunt eterni, iar tu, muscă de-o zi…
*
Mi-am scos două aluniţe de pe faţă. Nu eu, evident, ci medicul.
Am purtat plasturi câteva zile.
Oamenii, curioşi, mă întrebau ce e sub plasture. Normal.
Şi tot normal e, ca din instinct de supravieţuire, să fie un pic îngrijoraţi, cu toţii ştim că nu trebuie să scormonim chestiile de pe organism. Plus că. Atunci când vedem o bubiţă la alţii, ne gândim, invariabil, să nu ni se întâmple şi nouă.
Însă. Reacţia celor cărora le sunt absolut indiferentă e magistrală.
– Ce ai acolo?
– Nu mai am. Am avut două aluniţe.
Brusc, buzele li se ţuguie în formă de cruce, iar în ochi li se aprind două lumânări de priveghi. Vocea devine şoptită şi cavernoasă:
– Mda… Nu trebuiaaa să umbli la ele…
Deci, să ne înţelegem logic. Unu, că poţi să-ţi ţii slujbele de înmormântare pentru tine, nu trebuie să spunem chiar tot ce gândim şi doi, de ce puşca mea ai de comentat în condiţiile în care le-am scos, helooo, gata, nu le mai pot pune la loc?!
Mă seacă oamenii ăştia. Nu dau doi bani pe tine şi ţi-o dovedesc prefăcându-se că le pasă…
Aşa că.
– Ce ai sub plasture?
– N-am. Mi-am scos două aluniţe.
– Mda… N-ar fi trebuit să umbli la ele, că…
– Înţeleg. O să mor. …Ghici ce? Şi tu.
