Când ies din bloc și văd nori plângăcioși mă blegesc instant – iar privirea-mi capătă aer de câine pus în lesă pentru prima dată.
Cu pașii moi și numărați, îmi dau ghes înspre autobuz ca spre eșafod.
A venit primăvara. Deci românii servesc la micul dejun trufandale verzi și lungi.
(Când scriu verzi -voi să nu citiți frunză de mentă care îți face frig în gură, ci usturoi cu ceapă.)
După ce urc în autobuz mi-aș cam ține respirația un sfert de ceas, dar nu am antrenament. Așa că mă rotesc lent în jurul propriei axe, să mai respir puțin aer curat și din cealaltă parte.
Nicio șansă. Nenea ăla miroase a arsenic, tanti aia a lucrat în trei schimburi îmbrăcată la fel, băiatul ăsta are iz de sulf.
E crâncen.
Când cobor din autobuz mă opresc lângă primul copac înflorit și inspir cu nesaț.
…Prilej cu care băiatul din fața magazinului surâde simpatic. El crede că sunt romantică și mă încurajează:
– Așaa… Dar respirați mai adânc…
Trăiesc în România. Mai adânc de atât nu cred că se poate.
