Jurnalul lui Manon.

În afară, urs. Pe dinăuntru, un băieţel afectivo-dependent.
Are un fel special de a mă aprecia. Dându-mi în cap. Cu simpatie.
– Ai văzut, doam-năăă, că ţi-au pus ăştia balustradă?
– Daaa, mulţumesc!! (de parcă mi-au pus-o la casa proprie). Dar trebuie şi covor antiderapant, că pe rampa aia îţi frângi gâtul…
– Deja începi să mă enervezi!!!!!!!

Urlă. Iar eu tac, privindu-l cu lasere. Şi mă ascund să plâng,  mama ei de viaţă!

*
M-am întâlnit cu o cunoscută actriţă.
– Eşti tristă, Nona.
– Da.
– Trebuie să înveţi să te detaşezi.
– Eu cred în respect, doamnă. Dacă oamenii ar şti să respecte, n-aş avea nevoie de nimic. M-ar încărca, nu m-ar copleşi.
– Da, Nona. Şi eu cred în respect, şi eu sunt ca tine. Ai să vezi, când va trece timpul, vei învăţa să treci peste lucrurile rele, şi peste lipsa de respect a unora…
– Da… Cred. Voi învăţa tot eu să trec peste… Nu ei… Să fie amabili.

*
Avem o singură viaţă. Doar una. … Ca să trecem… peste.

Aseară am fost la o repetiţie. Sunt dependentă de minunaţii ăştia mici.
În timpul repetiţiei, o fetiţă sparge o sticlă, moment din care spaţiul de lucru a devenit uşor periculos pentru cei care umblau pe acolo desculţi.

Azi, la prima oră, o rog pe doamna de serviciu să măture şi să spele scena. Femeia mă asigură că deja a făcut-o.

Experienţa mea cu doamnele de serviciu este lungă şi traumatizantă. Praful de pe birou îmi era şters cu grijă, de fiecare dată, doar în jurul obiectelor de pe birou, îmi găseam tastatura udă la fund, din motive neelucidate până în ziua de azi, mocheta se aspira numai cu ferestrele închise, deci înghiţeam la acarieni de mă apuca laringita…

Bref. Mă duc să verific. Avem spectacol joi, şi nu vreau ca printr-o talpă de fetiţă să se-nfigă ciobuleţe…

Aşa cum îmi imaginasem, podeaua era plină de cioburi, deci nu se măturase, nu se spălase. Remarc la faţa locului şi faptul că linoleumul în pătrăţele este absolut infect, pe alocuri, lipicios.
Îmi ţin nervii, iau mătura şi îndepărtez pericolele ascuţite.

După care.
O chem pe doamna de serviciu, şi împreună frecăm cu dero, cu tix, toată scena. Am transpirat ca un cal de povară, dar am îndepărtat toată mizeria.

Linoleumul este acum lună.

…Tot acum am aflat că el fusese SPECIAL PATINAT de către scenografa spectacolului, căci așa trebuia să fie în spectacol, murdar.(!!!)

Iată cum traumele mele cu doamnele de serviciu m-au făcut să fiu harnică exact în momentul în care nu era nevoie…

Aştept crucificarea. (Aşa se numeşte.)

M-am trezit azi dimineaţă (adică la unu ziua, că dimineaţă m-am culcat) cu un cuvânt în cap: cefalosporină.

Normal. Creierul meu n-are de lucru. Problema e că mă obseda, cuvântul, ca o melodie de aia care ţi se agaţă de limbă şi pe care o fredonezi până când te paşte spitalul de nebuni.

Mi-am propus să aşez cefalosporina pe o imagine, ca să scap de ea.
Am găsit-o, instant.

Aşadarr….
În drumul spre Bucureşti, se blocase traficul.
În faţă, cât vedeai cu ochii, maşini ivite de nicăieri, stând cuminţi cu farurile în funduţul celor din faţă, în aşteptarea deblocării.
În spatele nostru, un SUV condus de o cefalosporină. Sub masca de fard se ghicea o galinacee tânără, în ochelarii obosiţi intuiam cum arată moşuleţul care-i plăteşte benzina iar în siliconul înfipt în trompa unsă cu gloss – părerea ei despre viaţă. …Întărită, această părere, de claxoanele isterice pe care ni le administra în portbagaj. Voia să decolăm cu toţii ca să rămână ea în …strada goală. …N-aveam cum.

Intenţia cefalosporinei – ca antibiotic semisintetic ce se află – era bună. Băga cu claxonul din dotare un heirup menit să stimuleze sistemul imunitar al bieţilor şoferi şi aşa traumatizaţi de aşteptare…

…Numai că nu luase în calcul un aspect: În maşina din faţă se aflau două peniciline forte: Maria şi Manon.

Din fericire, cefalosporina a luat mâna de pe claxon în timp util.
… Altminteri ar fi riscat o sensibilitate încrucişată la interacţiunea cu penicilinele, cu efecte adverse de tipul: viitoare reacţii alergice la claxon datorate fracturării degetului mijlociu şi tulburări digestive cauzate de ingerarea siliconului scurs din trompa spartă.

E iarnă.
Afară e zăpadă.
Copiii au spectacol, deseară, aşa că mă pregătesc să merg la şcoală. Sper ca spectacolul acesta să fie minunat, aşa, ca cel de ieri.
E sâmbătă.
Cobor cele cinci etaje şi fac comandă la taxi, din scara blocului. Sunt asigurată că maşina o să vină în trei minute.

E iarnă.
Acest anotimp are clepsidra îngheţată, iar timpul se dilată.
Cele trei minute se epuizează în zece, după ceas.
Sun din nou. Sunt asigurată că maşina a ajuns la destinaţie, dar că nu era nimeni acolo, aşa că a plecat.
Eu sunt, încă, în faţa blocului, şi încerc să o conving pe dispeceră că tropăi pe zăpadă de la primul apel.
O să vină altă maşină, doamnă, în trei minute.

Simt, visceral, că ar fi bine să merg pe jos. Dar nu-mi ascult instinctul.

După trei minute, la capătul aleii parchează un taxi. Îi fac semn cu mâna, şoferului, să coboare geamul, şi îl întreb dacă e comanda pentru Nona.
Şoferul strigă: Ce vrei? Să vin cu maşina să te iau din scară?

Mă abţin.

– Voiam doar să ştiu dacă sunteţi comanda mea.
–  Da, sunt, şi ce vrei, să vin să te ridic din scară?

…Faţa lui cea neagră, care se mişcă prea mult, scuipând cuvintele, atitudinea de dispreţ profund…

– Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu mine, impertinentule? Eşti liber. Poţi să pleci!

Mă îndepărtez, şi aud cum urlă, furios, cu spume, cu nervi… Dă-te dracului de isterică, a dracu să fii, nefututa dracului…

Nu. Nu am sunat ca să-l reclam. N-am avut forţă.
Am ajuns la şcoală cu o pâclă pe suflet.

E iarnă în România.
Va mai fi iarnă încă douăzeci de ani de acum încolo.

Iar albul sufletelor noastre va fi în continuare maculat
Sistematic
De tuciuriul entităţilor ce poartă în sistem gene de cort.

Ajung la trecerea de pietoni. Este aprinsă culoarea roșie. Așteptarea va dura o veșnicie, căci acest semafor este puțin retard.

N-am timp. Mă uit în stânga. Nu se vede nicio mașină. …Deci traversez pe roșu până la mijlocul străzii.

…Mă opresc și îl văd. În dreapta mea. Un copil de șapte ani, care mă urmase și pe care nu-l observasem.

Șocată, și de exemplul prost pe care l-am dat, și de faptul că cel mic era expus în mijlocul străzii, îi spun:
– Maaami, nu trebuia să vii după mine, eu am greșit… Trebuie să traversezi doar pe VERDE, da?

Mă privește ca și cum aș fi nebună, nu zice nimic.

Semaforul s-a blocat pe roșu.

Mă uit în dreapta, nicio mașină. Ridic piciorul să fac un pas… și încremenesc pe loc.
Aștept până când se face verde, mă uit la puști și îi zic: HAI!

*
Când vrei să încalci reguli, privește  în toate părțile, să te asiguri că nu te urmează nimeni.

Deci trotuarul de pe Matei Voievod avea cam un metru lăţime. Îngustuţ… Dincolo, pe bulevard, era mai lat.
Aşa că l-au lăţit şi pe ăsta. …Considerabil. Ca să aibă loc femeile cu cărucioare, pe lângă maşinile parcate sardinel.

Da, şoferii parchează, săracii, pe unde apucă loc, iar loc e numai pe trotuar.
…Unii se întind pe TOT trotuarul, sunt meseriaşi, deci maşinile lor stau comod și câș. …O bucurie pentru pedestraşi faptul de a se face biscuite în dungă, din patru în patru metri… Cu spatele freci gardul, cu burta mângâi oglinda retrovizoare… Ahh…

Azi dimineaţă.
Mă grăbeam.
Îl văd când iese din maşină. E meseriaş, a parcat-o în până în buza gardului, deci nici biscuit nu mă pot face ca să trec, nu mai pot şlefui cu pardesiul nici retrovizoarea.
Am, ca alternative: să ies în stradă, prilej de accident (cu şanse aproape certe de a deveni parchet, nu ştergător de uşă)…
…Saaauuu… să-i atrag atenţia, nesimţitului.

Eram atât de revoltată, încât am preferat să-l cert – în loc să risc o traversare periculoasă.

– Vă rog să vă mutaţi maşina în aşa fel încât să avem şi noi loc să trecem, pe trotuar. Nu ar trebui să lăsaţi spaţiu de un metru până la gard?!
– Şi ce, dacă nu l-am lăsat? Nu moare nimeni! Să ne facă locuri de parcare, şi după aia să vă luaţi de noi!

Nenea are o atitudine de frondă, cu uşor iz violent…
…Ceea ce mă înfurie la maxim, deci scot pe gură, atenţie, următoarea replică:
– Păi ar trebui să ne civilizăm, în piiizda măăă-siii de treabă!!!

…Adică am folosit cuvântul civilizăm în aceeaşi propoziţie cu născătoarea.
După care am amuţit…
… Căci zbaang, mi-am dat una peste gură, în gând!

Pee-nibilă!

Mi-e dor de Costică*. Și de Aurica (mai puțin, de ea, că e tută). Deci mi-e dor de mine, cea veselă și zbanghie.
Nu îl găsesc pe Costică, nu îmi răspunde Aurica.

*
Acum câteva zile, am primit un pumn direct sub centură, în scris. Absolut neașteptat. Năucitor. De ăla care te pune la podea fără drept de apel.
Nu pot scrie despre pumn, nu pot descrie persoana, căci am uitat cum arată – am imprimată pe retină doar imaginea unei bucăți de mânecă albastră.

N-am putut să mă adun, până azi. Am bocit, penibilă, in reprize.

M-am trezit, diminețile, cu sentimentul că nu vreau să mă ridic din pat, pentru că, în loc să văd soare, în jur pluteau numai neguri de vinovăție.
Nu înțeleg ce vină am, nu înțeleg de ce insist să îmi găsesc vină.

Mi-e dor de Costică. Și de Aurica.
Deoarece.
Deoarece aș lovi, acum, cu sete, mâneca albastră. Dar în felul meu.
Diferența dintre o jignire transmisă prin vorbe scrise și o furie mută este că cea de-a doua ajunge la destinatar mai târziu – dar îi rămâne acestuia priponită în sistem mai multă vreme.

*
Mi-e dor de Costică. Și de Aurica.
O să îi caut în mine până când o să-i aflu. Ca să nu gândesc rău.

…Până atunci mă încânt cu ASTA.
…Și mă consolez cu ASTA.

(*) Costică și Aurica – plăsmuiri ale minții mele, așezate în jurnal.

Arhiva cu déjà vu-uri.

Gizăs, sunt de-a dreptul orbită de luceferii din jurul meu… Ce specială sunt eu, cât de minunat scriu dar, vai, ce minunată sunt… și poc, din senin, câte un pumn în meclă, pentru că dincolo de jurnal, sunt un om, acolo, nu o Fata Morgana…

E simplu, acesta este un jurnal, nu văd semnături de cărtărești prin zonă; ȘTIU și nu am avut niciodată pretenții imbecile cum că aș fi vreun pui de scriitoare. Îmi explodează, din când în când, sufletul, pe aici, la vedere, și câte un cititor se recunoaște și el, în criza mea, fugar. Atât.
Și mai fac câte un chef virtual. Atât. Și mai râd, uneori, pentru a-mi acoperi jalea. …Tot de defectă ce sunt.

Am orbit de la atâția sori. Și, realmente, îmi cam bag picioarele în prietenii de ocazie…

Am, azi, doi pe listă.

…Și o greață care l-ar îngropa în pământ și pe tata Sartre (ăla e scriitor, bă!).

***

ia la mama!

Am trecut, astăzi, pe lângă şapte bărbaţi, şi toţi au lăsat în urma lor dâra aia de parfum îmbâcsit în ţesătură.
Ştiu, trăim în România, ar trebui să mulţumesc lui Dumnezeu că nu miroseau a transpiraţie*…
Însă, iată ce zic eu: băieţi, nu irosiţi parfumul, pe haine.
Pentru că.
1. Femeia are treabă cu gâtul şi cu gura, nu se repede să vă snifăie plexul solar.
2. Parfumarea hainelor poate scoate în evidenţă un lucru periculos, şi anume faptul că nu le schimbaţi zilnic.

(*)transpiraţie – eufemism, voiam să scriu hoit.