Am fost azi noapte într-un club şi am dansat.
Nu mă întrebaţi de cât timp n-am mai ieşit nicăieri.
Bref.
Ieşisem să beau un suc. Dar ăia din club aveau “seară cu muzică din anii 90”, deci m-au nimerit la fix.
Aşa că am fost într-un club, am băut suc şi am dansat. Muzică mişto, oameni mişto, eu, mişto.
Dar nu de asta scriu acum.
De alta.
Eram, aseară, în şcoală, era ora opt, mă flenduram pe coridor şi trece bărbatul ăsta pe lângă mine (om bun, salut, salut, ce mai faci, la revedere – nicio prietenie între noi).
– Ce faci, Nona?
– Îl aştept pe un tip să mă ia, mă duc în club, să dansez.
– Un tip? Şi se uită la mine cu subînţelesul ăla de ţi-a pus dumnezeu palma-n cap. Foaarte tare!
– Nah. Nu se va întâmpla nimic.
La care el, cu o faţă plină de reproş, îmi dă replica:
– Bă… Câte compromisuri puteţi să faceţi voi, femeile… (Şi avea în ochi nemărturisitul îţi baţi joc de bietul om)
Eu mâncam o gutuie. Care mi s-a oprit în gât.
Mie mi-a spus asta. Mie.
Deci dacă mă duceam la futut, eu, singuratica aia care nu se fute random, ar fi fost OK.
Dar dacă mă întâlnesc cu unul doar pentru a bea cu el cafeaua prieteniei e compromis? …Adicătelea profit de bietul mascul?
Auziţi?
Eu nu mă mai uit la televizor de multă vreme.
Asta, pentru acuzatorul de mai sus, se traduce în eşti ruptă de realitate.
Bă.
Je m’en fiche pe realitatea ta cea împuţită.
Semnat,
M.C. Hammer, cu melodia aferentă.
Der Kommissar geht um. Falco. 1981. Unul patrulează, altul poate atinge cu ciocanul. Originalul e mai sugestiv. Zic.