Jurnalul lui Manon.

Maică Precistă.
Stai tu, așa, în mediul tău de nebuni, liniștit că-i cunoști pe toți, cu bune, cu rele, mna, oameni cu care împarți zâmbete, bucurii, morți, lumânări, să mor eu dacă te mai bag în seamă și împăcările de după scăndălușuri…
…Și vine câte cineva de dinafara balamucului artistic iar tu simți, așa, sorescian, cum ți se face părul măciucă și parcă ți se înmoaie și gura.

Cică balamucul a fost creat pentru ca cei dinafară să aibă senzația că sunt sănătoși la cap.
Ce-mi vine să râd.

Azi am cunoscut o persoană – zice-i-aș așa.
Eu, culantă, să fiu gazdă.
N-am întâlnit în vieața mea, vorba copilului minune, o așa mână flască cu ochi de pește, sau era invers expresia, who cares.
Și atitudine de aia, rigor mortis.
Și lătrare, în loc de limbă românească.
Și privire de aia, de sus. În jos. Cu iz de strivi-v-aș ca pe gândaci.
Bă.
Dacă vă spun că mi-a fost frică să mă-ntorc cu spatele!?

M-aș cam fi topit de prin zonă, ca să nu-i leșin în față, strategic, când le-a vorbit urât copiilor.
Că până la copii suport.
Te iei de ei, mă-njuri de mamă.
Și mama e moartă.

Așa că…
De topit, nu pot, că eu sunt combustibil, nu surcea.

N-am avut încotro.
Am scăpat un “coropișniță” în gând. Și-un “matracuco!”, tot în gând.
Copiii au simțit.
S-au înviorat.
Le-am spus că-i iubesc și că sunt frumoși.
Le-am făcut cu ochiul.

Peste un sfert de oră am intrat în sală.
– Am auzit că aveți nevoie de mai multe scaune, haideți cu mine, să vă dau.
Copiii s-au ridicat să vină.
De sus a bubuit hitleriana voce:
– Nu pleacă nimeni nicăieri până nu spun eu!!!

Spontan, firesc, normal, și absolut simultan, în secunda în care eu voiam să ies pe ușă, copiii m-au urmat.

– Vă mulțumim, doamnă, zice unul, șoptindu-mi aproape de umăr.

Și m-am uitat în sus pe scară, la persoană – zice-i-aș Ramses, că-nlemnise.
Și parcă-parcă mă privea de jos. În sus.

– Cine-i demonul blond?
– Profa noastră.
– Condoleanțe.

Acum e liniște pe-aici, prin balamucul cel artistic.
Da-le-ar Dumnezeu câte o Nonă și prin alte facultăți, că s-a umplut lumea cu urâți de răi care sperie copiii!

Eu nu pot trăi fără cărţi.
Cărţile alea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

S-au aşezat decenii în mine, cu bune, cu toate relele, iar oxigenul mi-l iau din cărţi.
Din cărţile alea cărora le întorc, avidă, filele care miros a tipar sau a vechi, nu din cărţile reci privite prin ecran de monitor.

De două săptămâni îmi tot dau brânci să merg la bibliotecă, vreau să recitesc o carte, iar acasă nu o am.
“Idiotul” lui Dostoievski.
Cât e ziua de lungă mă risipesc printre lucurile pe care trebuie să le fac pentru alţii (cu drag, dealtfel), iar seara, când vin acasă, mă înconjoară singurătatea ca un reproş, iar ai uitat să iei cartea; tu, de tine, nu ai grijă?

Azi am fost la bibliotecă.
Am luat volumul, comoară preţioasă, şi am zâmbit timid când bătrâna bibliotecară mi-a şoptit complice, şi când erai studentă citeai mult...

Cartea asta miroase a vechi, a dor şi a copilărie.

Am aşezat-o pe birou, ameninţându-mă în gând – dacă o uiţi  aici te guşoi – şi mi-am deschis computerul.

Aveam mesaj privat, pe Facebook:
Dragă Nona,
Am aflat că biblioteca liceului sportiv din Clinceni duce lipsă acută de cărți pentru elevii săi. Și elevii au demarat o campanie prin care vor să strângă fonduri și / sau materiale cu care să populeze această bibliotecă. Am scris un articol despre caz (cu o povestioară de context).
Știu că ești un om cu suflet mare, așa că eu (dar mai ales copiii ăia atât de minunați) ți-aș rămâne recunoscător dacă ai prelua mesajul și l-ai distribui cum și unde știi tu mai bine.
Vreau doar ca acei copii să-și vadă visul împlinit.

E.
Şi acum să-mi spuneţi că e întâmplare.
Să ai o stare de evadare în lectură, să ai o carte în mână care te frige să o citeşti – ca alternativă la realitatea asta împuţită, să primeşti un mesaj, el să fie despre oameni care vor să citească, el să fie despre cărţi.

Pun link-ul mai jos.
Poate vreţi să-l distribuiţi.
Sau să ajutaţi şi voi cum puteţi.

Dacă sunteţi ca mine.

Copiii aceia au nevoie de cărţi.
…Cărţile acelea, de citit, nu de dat în bobi la drum de seară.

Cititorul de cărţi
(Lucian, eu îţi mulţumesc.)