Văd, la televizor, pe tvr1, o emisiune despre oameni care încearcă să îşi construiască o afacere. În mediul rural.
Şi văd disperarea lor, căci dacă nu fac parte din partidul potrivit, nu îi ajută nici dracu. Vor să facă ferme. Vor să crească animale. Vor să trăiască mai bine, ei şi copii lor, şi se luptă cu morile de vânt.
Nu-i pasă nimănui că importăm prea mult şi producem prea puţin.
După o oră, umplută cu procese de intenţie şi cu cereri menite să rămână în neant, printre aceste mici documentare cu final trist se strecoară şi unul câştigător, în care se vorbeşte despre o fermă de capre.
Deci se poate.
Emisiunea îmi captează atenţia şi nu trece mult până când mă determină să scriu despre ea…
Aud din bucătărie vocea crescătorului inginer, calmă, pretenţioasă şi monotonă. El explică cât de complicată poate fi, uneori, reproducerea asistată la animale. Se descrie procesul pe îndelete. Aflăm că, după ce fată, o capră poate să-şi respingă iedul. Şi nenea termină monologul, aşa: “În aceste cazuri, noi suntem obligaţi să îi administrăm iedului un biberon.” Punct.
…Moment în care mi se face milă de bietul ied.
Cred că ar avea mai multe şanse să trăiască dacă i s-ar administra lapte.
