Jurnalul lui Manon.

Pe vremea când dansam eu, muzica era armonie, nu zgomot.
Pe vremea când mergeam la discotecă, băieţii invitau fetele la un blues dacă le tremura în pantalon fiorul, nu le turnau pe gât vodcă pentru a le hipnotiza întru tăvălirea de-o noapte.
În vremurile acelea, te îmbătai de atmosferă, cu anturajul, nu te ameţeai cu opiacee, pentru a face viteza suportabilă.
Lumea nu mai dansează, azi, ci copulează frenetic….Atunci când nu face pase magnetice sau plantează porumb.

Pe vremea când au apărut clipurile muzicale, se punea accent pe mesaj. Apoi pe imagine.
Azi, în clipuri, vezi bucăţi de carne goală, din ce în ce mai goală, cu mişcări care sfidează mobilitatea noadei până la parkinson.
E o disperare maximă. Să ai ritmul cel mai alert. Să te mişti cu viteza luminii. Să ai clip pentru fiecare căcat de melodie. …Disperare maximă să treci primul linia de sosire a derizoriului.
Pentru că roata a fost, deja, inventată, tu îi aşezi între spiţe un bec şi calci cu ea, pe cap, un şnur. Evrika!

Am idiosincrazie la plurivalenta Beyonce. Este pilda vie a încrâncenării cu orice preţ. Are voce, şi o dă pe toată într-o singură melodie, zbuciumat, febril, ca o futere în grabă. Înghesuie toate trilurile posibile în doar trei minute, comasând, în sunete, de la strigătul pitpalacului, până la chemarea broaştei, pe baltă.
Nu-i ajunge. A umplut ecranele cu goliciune, nervos, sacadat şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. Nu ratează nicio colaborare, fie că ţine de film sau muzică, nu ne lasă să ne liniştim un pic, că apare, iar. Şi mai goală, şi mai agitată, ca un delirium tremens. Vrea să ne ştanţeze cu imaginea ei de perpetuum mobile.

Dar startul a fost dat de mult.
Acum toate clipurile muzicale au femei goale, cu tonele. Care se arcuiesc, serpentic, pe lângă masculii veşnic indiferenţi. Melodiile spun una. Textul, alta. Dansul, din alt film. Se dă din cur în mişcări aberante.

Am văzut tot ce se poate vedea: cît de mare poate fi un implant de ţâţă, cât de cambrată, până la cerc, o coloană vertebrala, cât de umflat, un dos.
S-a trecut, acum, la etapa doi: Acoperirea. Cu costume de coşmar. Deformarea. A apărut văduva neagră. Răzbunătoarea.
Drogata.
Nimicul.

Femeia a fost dată gata. Frământată, sub ochii noştri măriţi, decojită de mister, aruncată în corp ansamblu, bătută pe fese fotbalistic.

Am ucis mitul feminităţii, şi galopăm înapoi pentru a ne întâlni cu veriga lipsă a evoluţiei.

**
update 18 martie:
1. zvonuri napolact. Vi le comunicăm săptămâna viitoare, pe alea vechi, cu aracetul, le ştiţi deja.

2. dandy george. L-a luat în târbacă tot virtualul, şi şi-a şters blogul. Când l-au sunat oamenii a zis că e o farsă. Dar ieri a apărut la măruţă la show, dându-se futac, tot cu faţa aia de intelectual care are ochelari, dar îi lipseşte sclipirea. …Şi azi, distrusele, îl caută pe luzer cu goagălu’. E bine, au nimerit în pagina mea de miştouri.
…Care le cuprinde, acum, şi pe ele.

E tunată bine şi apare pe sticlă mai mult goală, ca să rimeze cu vidul din creier. Bărbaţii o încadrează, placizi, la categoria “merge o dată”.
Eu n-o mai văd, căci am scos antenele şobolanului din grila de programe.

Însă azi remarc un titlu mare de ziar, în care Crudu scoate perla: Acum se poartă decolteul de jos şi la spate.

Instantaneu, nu mai ştiu ce înseamnă jos, nu mai ştiu ce înseamnă decolteu, însă ştiu ce înseamnă spate, aşa că încerc: adicătelea, te epilezi în V şi între omoplaţi?