Pe vremea când dansam eu, muzica era armonie, nu zgomot.
Pe vremea când mergeam la discotecă, băieţii invitau fetele la un blues dacă le tremura în pantalon fiorul, nu le turnau pe gât vodcă pentru a le hipnotiza întru tăvălirea de-o noapte.
În vremurile acelea, te îmbătai de atmosferă, cu anturajul, nu te ameţeai cu opiacee, pentru a face viteza suportabilă.
Lumea nu mai dansează, azi, ci copulează frenetic….Atunci când nu face pase magnetice sau plantează porumb.
Pe vremea când au apărut clipurile muzicale, se punea accent pe mesaj. Apoi pe imagine.
Azi, în clipuri, vezi bucăţi de carne goală, din ce în ce mai goală, cu mişcări care sfidează mobilitatea noadei până la parkinson.
E o disperare maximă. Să ai ritmul cel mai alert. Să te mişti cu viteza luminii. Să ai clip pentru fiecare căcat de melodie. …Disperare maximă să treci primul linia de sosire a derizoriului.
Pentru că roata a fost, deja, inventată, tu îi aşezi între spiţe un bec şi calci cu ea, pe cap, un şnur. Evrika!
Am idiosincrazie la plurivalenta Beyonce. Este pilda vie a încrâncenării cu orice preţ. Are voce, şi o dă pe toată într-o singură melodie, zbuciumat, febril, ca o futere în grabă. Înghesuie toate trilurile posibile în doar trei minute, comasând, în sunete, de la strigătul pitpalacului, până la chemarea broaştei, pe baltă.
Nu-i ajunge. A umplut ecranele cu goliciune, nervos, sacadat şi nu dă semne că ar vrea să se oprească. Nu ratează nicio colaborare, fie că ţine de film sau muzică, nu ne lasă să ne liniştim un pic, că apare, iar. Şi mai goală, şi mai agitată, ca un delirium tremens. Vrea să ne ştanţeze cu imaginea ei de perpetuum mobile.
Dar startul a fost dat de mult.
Acum toate clipurile muzicale au femei goale, cu tonele. Care se arcuiesc, serpentic, pe lângă masculii veşnic indiferenţi. Melodiile spun una. Textul, alta. Dansul, din alt film. Se dă din cur în mişcări aberante.
Am văzut tot ce se poate vedea: cît de mare poate fi un implant de ţâţă, cât de cambrată, până la cerc, o coloană vertebrala, cât de umflat, un dos.
S-a trecut, acum, la etapa doi: Acoperirea. Cu costume de coşmar. Deformarea. A apărut văduva neagră. Răzbunătoarea.
Drogata.
Nimicul.
Femeia a fost dată gata. Frământată, sub ochii noştri măriţi, decojită de mister, aruncată în corp ansamblu, bătută pe fese fotbalistic.
Am ucis mitul feminităţii, şi galopăm înapoi pentru a ne întâlni cu veriga lipsă a evoluţiei.
un adevar trist.
s-au dus draq vremurile cand barbatul curta femeia, cand venea la intalnire cu o floare, si ii spunea “sarumana domnisoara”.
Acum “smecheru” spune salut parca as fi amicul lui!
Urasc prezentul, urasc transformarea barbatului in cocalar si a femeii in pitipoanca :((
Lasa floarea, ca ne-am obisnuit cu lipsa de atentie. Mai nou e in trend sa ii curtam noi…
Astept cu interes urmarea…Dupa dezgolirea completa a pielii urmeaza fara indoiala aratarea scheletului si a organelor interne.
Satula de muzica romaneasca actuala,(de melodiile pe care radiourile romanesti le repeta agasant in fiecare zi,iar in ziua urmatoare o iau de la capat), am zis sa-mi lipesc urechea de radiourile din afara. Si am crezut ca-mi explodeaza pretioasa materie cenusie cand am auzit-o lalaind si acolo pe Inna…Uite ca despuiatele noastre le-au luat ochii(si auzul) si alora de pe alte meleaguri!
Hai ca aberai destul… 😀 de fapt, voiam sa spun ca mie imi plac femeile anilor’40-’50. Ele chiar stiau sa-si puna in valoare frumusetea. Atunci femeile erau cu adevarat feminine…Acum, nu mai lasa barbatul sa le descopere misterul…nu, acum ele dau jos din prima tot ce au pe ele si-n ele…
Margeluta – corect!
Feminitatea s-a transformat in vulgaritate!Iubirea in interese!
Uneori imi place sa cred ca lumea e un cerc si la un momentdat o vom lua de la capat!
Eu ma voi naste in anul 1900 intr-o familie de boieri, voi fi curtata de un barbat sarac dar foarte, foarte frumos! Va fi o dragoste interzisa cu multa patima!
..pana una alta sunt in 2010, la servici si parca nu mai trece ziua de azi!
O, ca bine le mai zici…
Aş fi foarte vrut să fi fost pe vremea ta, Nona.
Pe vremea mea, libertatea insemna pumn in gura. Poate ca si datorita acestui lucru ne bucuram de tot ce era simplu si curat. Vremea in care as fi vrut sa traiesc, vorba margelutei, este pe la 1900. Am o nostalgie paradoxala pentru acele timpuri, pe care le-am aspirat doar din carti.
Acum stau cu mana-n sold si vad ca oamenii consuma repede, tot, sarind etape. Insa uitam esentialul: lucrurile trebuie sa fie simple, asa e datul lor.
Ai dreptate multa,arta practica,profit.Generatie tanara lipsita de modele,de repere si perspectiva,in deriva sau derapand iremediabil fizic si psihic adesea.
Raman optimist.
P.S.Vazui ca descoperisi alergenul incognito:Beyonce! 🙂
😉