Jurnalul lui Manon.

**
update 20 martie:
1. senzatie de acritura din stomac. Senzaţia poate fi de acru sau de amar, acriturile, de regulă, fac parte din categoria murături, care include, de la gogonele, până la funcţionarii publici.

2. in ultima luna ficatul percepe fatul ca pe un corp strain. Fals. În primele luni îi percepe fătului firul de păr şi dorinţa de expansiune şi se manifestă mai mult sau mai puţin vomitiv. În inteligenţa lui, ficatul dă o mână de ajutor, în ultima lună, pentru ca fătul să devină un corp de sine stătător şi să o zbughească spre lumină.

Mi-am preparat azi o ciorbică de cartofi. Mi-era poftă.
…De fapt, foame, că mă leşină brânza dietetică de veci. Tocmai aruncasem, cu inima frântă, şnaiţelul şi chiftelele primite cadou de la mama lui Mihăiţă, în gura căţeilor rotunzi de la facultate (iartă-mă, Mihai, mă omoară urticaria).
Am făcut o ciorbă sănătoasă, fără vegeta sau delikat. Aveam destule e-uri în cartofii uriaşi de franţa, ceapa albă de bulgaria, morcovii falici turceşti, roşiile cu rădăcina crescută înăuntru de dracu ştie din ce pakistan…

Vorbesc despre ciorbă, nu pentru a lansa invitaţii la masă, aşa cum fac de obicei, căci zeama aia nu are niciun gust, s-au împerecheat câţiva hormoni de creştere pe acolo şi atât…Vorbesc despre ciorba asta, pentru că m-au impresionat cartofii cei mari…
În primul rând: ei zac în bucătărie de 10 zile şi nu au încolţit. Ciudat… Ba, chiar, s-au deshidratat într-un ritm alert, gen obraz de babă;
În al doilea rând: după ce i-am curăţat, am observat că locurile destinate înmuguririi erau albicioase, cu formă de cicatrice…Probabil că substanţa cu care sunt pulverizati protector peste coajă nu se mai numeşte pesticid, ci uraniu radioactiv;
În al treilea rând: după ce i-am tăiat, i-am spălat în zece ape, căci scoteau o spumă de parcă îi pudrasem în prealabil cu detergent;
Şi, finalul: în aceeaşi oală de ciorbă, după acelaşi timp de fierbere, plutesc acum cartofi dezintegraţi şi cartofi de consistenţa betonului armat.

Acum mă întreb, hămesită: dacă mănânc ciorba asta sănătoasă, îmi activez hepatita, sau îmi vindec urticaria?

Plec spre casă prea târziu, de două săptămâni, şi am o uşoară spre explozivă panică: dacă tudorel butoi a activat infractorii şi i-a legitimizat să atace, noaptea, femeile care circulă pe trotuar?

Ete ce mă frământă: E a doua oară când, mergând spre casă, fac acelaşi lucru…Prima dată era în faţa mea un tip, care (aşa mi s-a părut mie, de paranoică) s-a întors din drum când m-a văzut şi m-a acompaniat un timp.
Cu inima bătându-mi să spargă pieptul, m-am oprit şi l-am interpelat: Spuneţi-mi, vă rog, unde este piaţa muncii, sunt puţin confuză şi am senzaţia că este în direcţia opusă…
E bine, mergeţi în direcţia bună, îmi zice el, iar eu, ascultându-i vocea, îmi dau seama că omul nu reprezintă un pericol de viol.
Aseară, iar…Merg spre muncii şi în spatele meu, unu’ negru şi slab. Grăbesc pasul, îl grăbeşte şi el.
Şi mă întorc, înspăimântată de faptul că simt iminenţa loviturii în cap: Scuzaţi-mă, unde este piaţa muncii? (acum îmi vine să râd, atunci mi-era frică).
E drept în faţă, doamnă, şi eu iar mă liniştesc; omul nu are intenţii nesănătoase de tâlhărit. 

De aia zic: dacă, vreodată, circulaţi pe trotuar la ore târzii pe mihai bravu şi vă opreşte o tipă să vă întrebe unde este piaţa muncii, să ştiţi că eu sunt, şi vă interpelez pentru că mi se pare că arătaţi suspect, nu pentru că vă invit să-mi luaţi portofelul la violat.

Ca să fii medic îţi trebuie chemare. Har. Răbdare. Putere de concentrare. Îţi petreci ani buni studiind, iar restul anilor rămaşi, făcând practică şi studiind în continuare. E crâncen de solicitant să fii medic. …Dacă vrei să ajungi unul bun. Dacă ştii că poţi însemna ceva.
Medicii buni au în spate ani de jertfe personale. …Şi în faţă, la fel.

Există, însă, o categorie de doctori care termină şcoala şi se proptesc în cabinete, ca medici de familie.
Despre ei vorbesc eu acum, oţărâtă de un reportaj tv…

Pe vremea tinereţii mele, nu erau medici de familie, ci arondaţi.
M-a târât mama, într-o zi, la cabinet, exasperată de faptul că nu îmi treceau durerile, crâncene şi tăvălitoare, de abdomen.
Medicul se numea Butulescu.
– Are limbrici, doamnă, de aia o doare burta. Să îi daţi pastilele astea.
– Domnule doctor, copiii mei îşi petrec vacanţele de vară la bunici, aşa că, de fiecare dată când se întorc acasă, le fac deparazitarea. …Eu cred că fiica mea are apendicită.
– Ei, apendicită…Citiţi prea mult, doamnă.
– V-aş ruga, totuşi, să îmi daţi trimitere către un medic chirurg…Vă repet…
– Adică ştiţi dumneavoastră ce are, mai bine decât mine?? …N-am să uit cât oi trăi faţa de viezure turbat a doctorului Butulescu.

…Două zile mai târziu eram luată cu salvarea şi operată de urgenţă. Diagnostic: apendicită acută cu peritonită gangrenoasă.
Am stat o lună în spital, şi, în loc să mor, am deschis ochii…

Privind retrospectiv, am înţeles de ce noi, spre deosebire de alţi copii, nu ne îmbolnăveam major, cu tot tacâmul de zăcut la pat. Pentru că mama era informată. Ştia ce avem, ştia ce trebuie să facă. Era atentă la tot. Citea. Parcurgea prospectul medicamentului. O singură dată a greşit, şi anume la acea consultaţie a butulescului, întâlnire care a obligat-o să urmeze sfatul unui om pe care îl credea competent, dându-şi la o parte instinctul ei de mamă informată.

Informaţia înseamnă putere.

De atunci, am urmat aceeaşi cale. Dacă am fost bolnavă, l-am iscodit pe medic până în prăsele, am citit şi, mai târziu, am folosit internetul. Nu m-am culcat pe urechea că medicul ştie tot despre corpul tău pentru că înţelesesem de prea devreme, cu riscul pierderii vieţii, că pe lângă medicii de excepţie s-au înghesuit şi incompetenţii, şi cei care tratează boala, nu pacientul. …Atunci când ştiu despre ce boală e vorba.

Şi acum, după toată această introducere, ajung la chestiune.
Medicii de familie sunt, majoritar, oameni fără har, voinţă, determinare. Butuleşti care-ti distrug copilul de trei ani  administrându-i, la răceală, augmentin. Verze care au învăţat să scrie reţete dar n-au habar să citească un rezultat de analiză. Mici rebuturi, plictisite de studiu, aruncate într-un birou. Hârţogari.

Medicul de familie ar trebui să fie cel care detectează şi interpretează corect simptomele şi-ţi dă trimitere spre medicul specialist. Fără bâlbe şi să vedem-uri. 

Experienţa mea cu medicii de familie, agonică, la început, căci toţi par croiţi după acelaşi tipar, pune în valoare, de câţiva ani, minunata propoziţie cu două înţelesuri: merg să consult un medic.
Această experienţă se reduce, acum, la: “Doamna doctor, mă doare rău stomacul, nu e bila, nu e ficatul, nu e pancreasul. Aş vrea să-mi fac analize pentru helicobacter pylori, căci mă tem de o recidivă. Vă rog să-mi daţi, până atunci, o reţetă compensată pentru omez.”

Deci le-am pus cruce. Şi mă liniştisem cu gândul că mănâncă şi ei o pâine…

Dar azi, la televizor, iată minunea: Lată cât biroul din faţa ei (recomand verificarea tiroidei şi renunţarea la şpaga în dulciuri), o doctoriţă de familie spune aşa: În viitorul apropiat, cei care sunt înscrişi şi vor să apeleze la medicii de familie, vor plăti o taxă.

Aşadar, prima dată ne-au obligat să ne înscriem la un medic de familie. Care are salariu. Şi şpaga aferentă.
…Văzand că nu sesizăm organelor incompetenţa acestor rataţi, au făcut un pas înainte, şi de acum va trebui să plătim încă o dată serviciile lor de căcat. Care nu ne sunt de niciun serviciu, practic.

…Pentru că medicii de familie au ca scop unic însănătoşirea financiară a familiei lor.

Deci aşa…Vom plăti încă o taxă pe incompetenţă, cu resemnarea mioritică tradiţională -căreia medicina nu i-a găsit, încă, leacul.