Ca să fii medic îţi trebuie chemare. Har. Răbdare. Putere de concentrare. Îţi petreci ani buni studiind, iar restul anilor rămaşi, făcând practică şi studiind în continuare. E crâncen de solicitant să fii medic. …Dacă vrei să ajungi unul bun. Dacă ştii că poţi însemna ceva.
Medicii buni au în spate ani de jertfe personale. …Şi în faţă, la fel.
Există, însă, o categorie de doctori care termină şcoala şi se proptesc în cabinete, ca medici de familie.
Despre ei vorbesc eu acum, oţărâtă de un reportaj tv…
Pe vremea tinereţii mele, nu erau medici de familie, ci arondaţi.
M-a târât mama, într-o zi, la cabinet, exasperată de faptul că nu îmi treceau durerile, crâncene şi tăvălitoare, de abdomen.
Medicul se numea Butulescu.
– Are limbrici, doamnă, de aia o doare burta. Să îi daţi pastilele astea.
– Domnule doctor, copiii mei îşi petrec vacanţele de vară la bunici, aşa că, de fiecare dată când se întorc acasă, le fac deparazitarea. …Eu cred că fiica mea are apendicită.
– Ei, apendicită…Citiţi prea mult, doamnă.
– V-aş ruga, totuşi, să îmi daţi trimitere către un medic chirurg…Vă repet…
– Adică ştiţi dumneavoastră ce are, mai bine decât mine?? …N-am să uit cât oi trăi faţa de viezure turbat a doctorului Butulescu.
…Două zile mai târziu eram luată cu salvarea şi operată de urgenţă. Diagnostic: apendicită acută cu peritonită gangrenoasă.
Am stat o lună în spital, şi, în loc să mor, am deschis ochii…
Privind retrospectiv, am înţeles de ce noi, spre deosebire de alţi copii, nu ne îmbolnăveam major, cu tot tacâmul de zăcut la pat. Pentru că mama era informată. Ştia ce avem, ştia ce trebuie să facă. Era atentă la tot. Citea. Parcurgea prospectul medicamentului. O singură dată a greşit, şi anume la acea consultaţie a butulescului, întâlnire care a obligat-o să urmeze sfatul unui om pe care îl credea competent, dându-şi la o parte instinctul ei de mamă informată.
Informaţia înseamnă putere.
De atunci, am urmat aceeaşi cale. Dacă am fost bolnavă, l-am iscodit pe medic până în prăsele, am citit şi, mai târziu, am folosit internetul. Nu m-am culcat pe urechea că medicul ştie tot despre corpul tău pentru că înţelesesem de prea devreme, cu riscul pierderii vieţii, că pe lângă medicii de excepţie s-au înghesuit şi incompetenţii, şi cei care tratează boala, nu pacientul. …Atunci când ştiu despre ce boală e vorba.
Şi acum, după toată această introducere, ajung la chestiune.
Medicii de familie sunt, majoritar, oameni fără har, voinţă, determinare. Butuleşti care-ti distrug copilul de trei ani administrându-i, la răceală, augmentin. Verze care au învăţat să scrie reţete dar n-au habar să citească un rezultat de analiză. Mici rebuturi, plictisite de studiu, aruncate într-un birou. Hârţogari.
Medicul de familie ar trebui să fie cel care detectează şi interpretează corect simptomele şi-ţi dă trimitere spre medicul specialist. Fără bâlbe şi să vedem-uri.
Experienţa mea cu medicii de familie, agonică, la început, căci toţi par croiţi după acelaşi tipar, pune în valoare, de câţiva ani, minunata propoziţie cu două înţelesuri: merg să consult un medic.
Această experienţă se reduce, acum, la: “Doamna doctor, mă doare rău stomacul, nu e bila, nu e ficatul, nu e pancreasul. Aş vrea să-mi fac analize pentru helicobacter pylori, căci mă tem de o recidivă. Vă rog să-mi daţi, până atunci, o reţetă compensată pentru omez.”
Deci le-am pus cruce. Şi mă liniştisem cu gândul că mănâncă şi ei o pâine…
Dar azi, la televizor, iată minunea: Lată cât biroul din faţa ei (recomand verificarea tiroidei şi renunţarea la şpaga în dulciuri), o doctoriţă de familie spune aşa: În viitorul apropiat, cei care sunt înscrişi şi vor să apeleze la medicii de familie, vor plăti o taxă.
Aşadar, prima dată ne-au obligat să ne înscriem la un medic de familie. Care are salariu. Şi şpaga aferentă.
…Văzand că nu sesizăm organelor incompetenţa acestor rataţi, au făcut un pas înainte, şi de acum va trebui să plătim încă o dată serviciile lor de căcat. Care nu ne sunt de niciun serviciu, practic.
…Pentru că medicii de familie au ca scop unic însănătoşirea financiară a familiei lor.
Deci aşa…Vom plăti încă o taxă pe incompetenţă, cu resemnarea mioritică tradiţională -căreia medicina nu i-a găsit, încă, leacul.
cand aud medic de familie mi se face pielea de gaina! De ce?!
pentru ca:
1) vizita la medicul de familie inseamna 2-3 ore stat la coada chiar daca sunt printre primii pacienti sositi! Gravidele, sugarii si cunostintele au prioritate indiferent de sarea in care ma aflu! :((
2) trebuie sa am musai 50.00 lei din care sa-i cumpar flori + bomboane (ei si asistentei); la ultima vizita a batut un apropo cum ca ar prefera “bani in plic”.
Lasa, iubita, ca acum au prins putere, si vor cere inca o taxa. …Pe langa spaga. Yuk!
Medicul Butulescu a fost condus pe ultimul drum, acum câteva luni, de mii de gorjeni. Ani mulţi a condus Colegiul Medicilor Gorj şi Secţia de Pediatrie a Spitalului Judeţean A îngrijit şi a vindecat mii de copii. Am fost pacientul lui şi am numai cuvinte de laudă. Memoria lui merită mai multă consideraţie
Episodul relatat de dta poate avea substrat real, în ciuda tentei anecdotice. La început de carieră toţi avem ezitări, în meseriile noastre.
Nu ştiu ce meserie ai Dta, dar sunt sigur că imediat după facultate nu le ştiai pe toate! Acum le ştii!
Meseria de medic este grea, iar răspunderea este colosală.
Doctorul Butulescu a fost un student eminent, pe vremea când facultatea de medicină era poate cea mai serioasă şcoală din România…
Sugestia Dta este năucitoare. Să nu mai ascultăm de doctori. Să ne lăsăm mămicile să pună diagnosticul, pentru că sunt informate şi au citit cu atenţia “Almanahul Sănătăţii”…
“Eu când vreau să fluier, scriu!” Spiritual!
Încearcă , totuşi, să fluieri!
Cred că te prinde mai bine….
Domnule, tinand cont ca sunteti in doliu, incerc sa trec peste consideratiile din finalul pomelnicului de mai sus.
…N-o sa reusesc.
Precizari: acest jurnal reflecta, pamfletar, dar dureros, experientele mele de viata, REALE.
Diagnosticul de “limbrici in burta”, dat sententios, dar si autosuficienta medicului (care avea 40 de ani, deci nu era stagiar), surd la ceea ce-i spunea mama, m-ar fi dus direct la groapa, si spre bucuria dumneavoastra, astazi nu ati fi citit aici despre malpraxisul raposatului.
Faptul ca medicul a murit de batranete nu ma obliga pe mine, o victima a lui, la erate.
Ma obligati, de asemeni, sa dezvalui si faptul ca multifunctionalul medic are si alte “cazuri” triste la activ, dar ma opresc aici, caci despre morti…
Sunteti pe nedrept naucit de “sugestia(…)Să ne lăsăm mămicile să pună diagnosticul”. Eu nu sugerez nimic. Insist pe faptul ca trebuie sa fim informati, nu dobitoci care se uita la medici ca la dumnezei cu buzunare largi.
Remarc, de asemeni, ca ati inceput cu Dta (sic!) si ati trecut la tutuire, desi nu imi amintesc sa ma fi tavalit in asternut vreun adi grecu.
Va recomand sa uitati de acest jurnal si sa cititi o manea de jale. Astfel veti evita situatiile in care afurisiti un om pe care nu il cunoasteti, ce are o singura “vina”: aceea de a-i fi supravietuit unui medic prost.
Iata o sugestie “spirituala”: Incercati sa fluierati sfanta pomenire, in loc s-o scrieti…
Am citit necrologul.R.I.P.
Manon, este Jurnalul tau, scrie cat mai mult!
Iti multumesc ca-mi dai voie sa-l deschid si sa-mi descretesc
fruntea..
Asa o sa fac, geo. Mesajul tau a mai risipit norii. Eu iti multumesc.
Doamnă,
Am început cu Dta
(singularul de politeţe)
şi tot aşa am terminat.
A scrie că pe Dta “te” prinde
nu înseamnă tutuire…
În schimb Dv,
ţinând cont că sunt “în doliu”
îmi recomandaţi să fluier sfânta pomenire
şi să citesc o manea de jale…
Decenţă de nota zece!
În totală disonanţă
cu elevatele Dv. ambiţii literare.
Nu-mi puteţi cere să vă evit,
atâta vreme cât vă reproduceţi
public jurnalul.
Căutaţi confruntarea cu cititorii?
Ei, bine!
Eu sunt unul dintre ei.
Precizare: “dumneata” implica limbaj decent si evitarea familiaritatii precoce. Ca regula generala, se cere permisiunea pentru a te adresa cuiva astfel. Aveti dreptate, la randul meu, m-a luat pamfletul pe dinainte. Sper, insa, ca ati inteles mesajul si ca data viitoare suntem mai atenti la piatra.
Insist sa recititi si ceea ce am scris eu, si ceea ce ati scris dumneavoastra.
Desigur,
medicina românească
este departe de cea care ar trebui să fie.
Dar instituţia “medicul de familie”
nu este o invenţie a legislaţiei noastre.
Toate ţările UE folosesc această primă verigă
între pacient şi Sănătatea Publică.
Şi eu,
ca orice bun român,
am dreptul să visez ca la prima migrenă
să pot chema la Târgu Jiu
urgent, cu elicopterul,
specialişti de la Spitalul Militar Bucureşti
şi de la Clinica Fundeni.
Dar e o utopie.
A visa aşa ceva înseamnă să fii naiv.
Desigur,
nu toţi medicii de familie
sunt academicieni de renume mondial.
Au totuşi nişte diplome
care le dau dreptul să profeseze.
Că diplomele unora sunt discutabile,
acesta e un alt capitol.
Transferăm vinovăţia
asupaa precarităţii actului de învăţământ,
care tolerează tot felul de pseudofacultăţi
prin cele mai obscure comune.
Şcoala noastră
a produs în ultimele decenii
milioane de specialişti de slabă calitate.
Dv îi numiţi “proşti”.
Un economist slab se pierde printr-un birou,
un jurist slab clănţăne şi el pe la tribunal
(pe un onorariu mai mic.)
un profesor slab va da elevi slabi etc.
Greşelile acestor oameni
se pierd în cenuşiul cotidian.
Lumea aceasta de Mitici pare mereu scuzabilă,
ne-am obişnuit cu ea,
aproape că dă savoare balcanismului nostru ancestral.
Eroarea unui medic
are însă altă greutate.
Uneori poate cântări
cât o viaţâ de om.
România are puţini medici
şi foarte puţini medici buni.
Cozile din sectorul Sănătăţii Publice
(oribile pentru un bolnav)
sunt inevitabile
pentru omul cu venituri modeste.
Şpaga, mai veche decât sistemul,
pune actul medical într-o postură
şi mai condamnabilă.
Personal,
spre deosebire de Dv.
eu nu ştiu ce trebuie făcut.
Societatea civilă ar trebui să vină
cu propuneri viabile,
şi nu cu poveşti idealiste,
cu medici apostoli
care fac totul perfect şi “pe de gratis”…
Până una alta,
societatea civilă
e cea care încurajează “sistemul”,
gestionând şpaga,
în aproape toate domeniile vieţii cotidiene.
Ideea că orice se poate cumpăra
a pătruns adânc în codul nostru genetic.
Vă recomand
un scurt, dar sincer,
proces de conştiinţă.
N-aţi pus niciodată “o pilă”
cuiva?
N-aţi ajutat la vreun concurs pe post
un nepot talentat, sau o verişoară?
N-aţi primit, pentru un serviciu anume,
alături de “cuvenitele” flori,
şi oareşce “foloase materiale”?
Dacă răspunsurile Dv (sincere)
vor fi “Nu” pe linie
înseamnă că sunteţi cazul rar
al românului de perspectivă
şi vă felicit.
Vă asigur însă
că majoritatea zdrobitoare a societăţii
se compune din oameni
care şi-au făcut din şpagă o credinţă,
prin care-şi pot cumpăra orice:
posturi, diplome, sentinţe judecătoreşti, mandate parlamentare, apartamente ANL, medii mari la bacalaureat,
fete tinere etc.
Vorba poetului:
“Un târg e lumea, iar viaţa e o marfă…”
Ei bine,
toţi aceşti cumpărători şi beneficiari
de drepturi ilicite,
pozează apoi, cu nevinovăţie,
în victime ale sistemului “ticăloşit”.
După care se erijează
în moralişti de ocazie.
Această impostură,
această uriaşă duplicitate
spune totul
despre fondul moral al poporului
din care cu onoare facem parte.
Şi eu, şi Dv.
Frumos mesaj, bun, adevarat. Inteligent.
Nu am primit niciodata foloase materiale. Nu am pus pile. Am dat spaga la medici.
Am experienta cu netul, asa ca mi-am asumat faptul ca oamenii pot sa aiba opinii care difera de felul in care percep eu lucrurile.
Conditia esentiala este ca aceste opinii sa fie inteligente, nu frivole atacuri la persoana. Daca aici, in casa mea virtuala, eu imi expun experientele de viata, care nu difera de ceea ce traiesc semenii mei, ma astept ca ele sa fie luate ca atare sau ignorate, nicidecum negate.
Va mai astept cu drag pe aici, pentru a combate, caci, in final, spunem acelasi lucru, si aici va citez:
“Eroarea unui medic
are însă altă greutate.
Uneori poate cântări
cât o viaţâ de om…”
…Despre asta vorbeam si eu.
Doamnă,
după felul cum folosiţi termenii medicali,
lucraţi în domeniu.
Poate sunteţi cadru medical,
poate chiar doctor.
Sau poate, asemenea mamei Dv.
sunteţi o femeie citită
şi bine informată.
Dar eu scriu aceste rânduri
ca pacient,
de pe un pat de spital.
Cunosc bine dimensiunile
suferinţei.
(De exemplu,
aseară nu mai aveau aspenter,
a trebuit să meargă cineva la farmacie
să ia, pe banii mei!)
Şi totuşi,
nu hulesc.
În România s-au făcut paşi mari
în ce priveşte umanizarea actului medical.
Tot mai mulţi doctori s-au perfecţionat peste hotare.
Medicamente de mare eficienţă sunt accesibile, chiar dacă uneori costă mult.
Şi-au făcut apariţia centre de dializă, tomografe
de mare performanţă.
Eh, dacă bietul doctor Butulescu, ar fi avut acum trei decenii la îndemână un ecograf,
ce uşor ar fi identificat apednicita Dv.
Dar nu avea decât un stetoscop,
şi câteva jucării minuscule,
pe care le arăta copiilor,
încercând să-i tragă de limbă,
să afle ce-i doare.
Pediatria este mai grea ca orice altă
specialitate.
În primul rând,
micii pacienţi sunt speriaţi
de “nenea doctoru” şi de înspăimântătoarea lui seringă.
Apoi e răspunderea aceea colosală:
Ai în mâini mai mult decât viaţa unui om:
ai în mâini viaţa unui copil nevinovat!
Fiecare greşim în meseriile noastre.
Dar scăpările noastre sunt pardonabile,
primim mustrări, diminuări de salarii.
Doctorii sunt şi ei oameni, nu zei.
Greşesc şi ei.
Medici celebri (Koch, Fleming, Barnard etc.)
au vieţi pe conştiinţă,
dar prin travaliul lor
au împins ştiinţa medicală înainte.
Eu nu cred că există medic
care să NU VREA să-ţi vindece pacientul.
Dar un spital se deosebeşte radical
de un atelier de reparat automobile.
Există bariere de netrecut
pentru ştiinţa medicală.
Doctorul Butulescu nu a fost un “birocrat”
sau un “hârţogar”.
Am toată compasiunea pentru experienţa Dv. tristă,
dar dacă vreţi să judecaţi obiectiv un om,
înainte de a da verdictul,
puneţi în balanţă întreaga sa activitate.
El nu mai este de câteva luni.
Nu a murit de bătrâneţe,
ci răpus de o boală cumplită,
socotită de unii “boală de spital”.
Nu vreau să fac din el un martir!
Accesaţi vă rog pe google
numele Dumitru Butulescu:
Veţi fi uimită câtă lume
îl apreciază, îl regretă şi îl deplânge.
Şi-a iubit pacienţii,
aşa cum numai pediatrii ştiu să o facă.
A fost un copil sărac, fără tată.
Vara muncea din greu, la coasă,
pentru a se putea întreţine în facultate.
S-a ridicat prin propriile-i forţe.
Incidentul Dv.
pe care îl cred şi îl deplâng,
trebuie să fi fost o confuzie nefericită.
Ea poate umbri,
fără însă a anula o carieră…
Am scris acest text
(care e mai mult decât o “manea de jale”)
pentru a-i apăra numele,
lovit mai mult decât era cazul.
Cine face jurnal,
într-un fel sau altul
face istorie.
Iar istoria
se vrea a fi,
şi trebuie să fie,
o ştiinţă
a judecăţii obiective.
Vă doresc numai bine.
ag
Stimate domn, ne invartim obsesiv, si nu e cerc, ci spirala. Iar eu am rau de mare, nu-mi functioneaza bine canalele vestibulare.
Incerc sa raspund punctual si remarc faptul ca v-ar prinde bine un blog personal, caci aveti multe de spus.
Citat: “după felul cum folosiţi termenii medicali,
lucraţi în domeniu.
Poate sunteţi cadru medical,
poate chiar doctor.”
Ma flatati presupunand ca sunt medic, desi intr-un mesaj anterior faceati referire, sarcastic, la nu stiu ce almanah… Dovedeste o data in plus ceea ce scriam in mesajele precedente, si anume faptul ca e bine sa fii informat. Sunt varianta doi: ca si mama mea, un om citit, cu ochii larg deschisi. Sunt, ca profesie, actrita…
Dar, mai important, am fost PACIENT.
Poate va faceti timp si parcurgeti si restul jurnalului, pentru a intelege mai multe lucruri. Tocand, obsedant, un singur articol, eludati esentialul si, mai ales, motto-ul jurnalului.
Remarc, inca o data, ca nu ati citit postul referitor (si) la doc. butulescu cu atentie. Butulescu este, pentru mine, o categorie, nu o persoana. Daca va convine mai mult, ii putem spune Ionescu.
Asa ca ma repet. Acest om a dat un diagnostic fara drept de apel, fara ezitare, sententios. Nu a acceptat comunicarea cu mama, care-i spusese ca luasem, deja, pastile pentru limbrici. Nu era nevoie de ecograf, ci doar de atentie la pacient, caci, doua zile mai tarziu, o simpla palpare pe abdomen in masina salvarii, m-a trimis direct in operatie. …Chirurgul care m-a consultat nu avea ecograf.
Am stat o luna in spital, cu tuburi de dren caci apendicele mi se sparsese chiar in ziua consultului cu pricina, din cauza unui verdict cretin, pe care dumneavoastra il scuzati cu generozitate, caci nu ati fost in pielea mea atunci…
Relatia medic pacient trebuie sa contina, obligatoriu, conform juramantului depus in facultate, empatie, salvarea vietii si comunicare. Este o diferenta majora intre medicul care se ocupa de oameni, si cel veterinar, care trebuie sa ghiceasca, pentru ca animalele nu pot vorbi.
Sper ca m-am exprimat clar de data aceasta.
Vreau sa mai punctez un lucru: eu nu umbresc cariera doc. butulescu, sunt un om de bun simt, nu o imbecila. Eu am punctat, doar, o experienta de viata. A mea. Trista. In jurnalul meu. Am acest drept. Iar dumneavoastra, dincolo de opiniile personale, aveti obligatia, ori de a ignora ceea ce spun, ori de a face consideratii subiective intr-un spatiu care sa va apartina.
Da, jurnalul scrie istorie. O istorie nemodificata. Si nu ma voi dezice de la acest lucru.
Intr-un articol viitor o sa povestesc si cum, acum cativa ani, cand mama a fost internata in spital, caci suferise un accident vascular, s-a descoperit la analize ca are diabet. In seara urmatoare, zaceam epuizata langa patul de spital al mamei si a venit asistenta cu tratamentul. Trebuia sa ii administreze heparina. Care, de regula, se combina, stas, cu glucoza. Avea fisa in fata, si nu citise pe ea ca pacientul avea diabet. Am deschis gura, nu stiu cum, si i-am zis sa nu ii faca glucoza, caci ii va provoca o coma diabetica. Mi-am salvat mama in acea seara, si astept, acum, sa ma certati pentru ca o fac pe asistenta aceea cretina.
…Ani mai tarziu, mama a murit in spital, tot la tg-jiu. Un alt accident vascular, si la sectia neurologie, NICIUN MEDIC, pentru ca era sambata, si ei erau la munte. S-a chinuit, de dimineata pana seara, si a murit. …Mama mea, omul care a avut toata viata grija de altii.
Am si aici un nume de neurolog, care isi construia casa si nu a avut timp sa vine la urgenta, sa-si consulte pacientul. …Ma opresc aici, caci ma sufoca furia.
Sper ca ceea ce va scriu aici este suficient pentru a va opri sa-mi ridicati in slavi alti butulesti.
Va trimit gandurile mele bune, pentru a va insanatosi grabnic inima bolnava. Si sper ca, dupa ce va externati, sa vad in jurnal si un comentariu prin care sa zambiti, asa cum fac eu, in loc sa plang…
P.S. Eu nu sunt obiectiva, caci nu scriu manuale de istorie.
Nu am nici pretentii de scrieri literare.
E simplu: eu, cand vreau sa fluier, scriu.
De aia te iubesc eu mami! Limpede ca apa de izvor. Asteptam sa vad cand incepi sa punctezi esentialul ca incepusem sa ma stresez ca pupa la ProTv.
Ei, era destul de greu, draga mea, caci comentarii le erau prea lungi. Asa ca m-am latit si eu. Astept ceva scris de tine pentru Pagina fara nume. (!!!)
Sa stii ca am vazut de cand ai facut pagina si e o idee geniala (ca mai toate ideile tale):) M-am apucat de mai multe ori sa scriu si am sters, ca incep sa devin labartata in descriere, ma napadesc toate sentimentele de afect ca o mama imbecila ce-si lauda puiul si cand recitesc, ma rusinez. Dar promit sa ma infiintez cat de curand cu ceva consistent (adica ceva poze cu galustele si vreo doua randuri timide. pup
Iulia, nu numai despre fetite poti scrie acolo, si nu numai un articol, am largit contextul…
Oky. M-am dus la pagina acu’ si am vazut ca ai dat subject free way.
…titlul ma duce cu gandul la Angelo si la urarile lui de bine “tante scorregge a Lei e alla sua famiglia!” ceea ce le uram calduros si familiilor Lor.
Forte piticul matraguna… 🙂
chiar asa! 😉
Extrem de frumos articolul.mai vreau 🙂
Bine ai venit, David!
Multumim pentru aprecieri, mai ramai in zona. 😉