Jurnalul lui Manon.

**
update 29 martie:
patimile lui hristos in culise. …Pervers mic şi ateu, nu te satisface nimic…

Zăceam în staţie la 104, tremurând şi îmbrăcată, iar, de primăvară, când îmi dă un semn la cot Mihai, să mă uit. Prin faţa staţiei ieşise la promenadă centurista arsă-n cap.

Trei metri mai încolo opreşte un taxi.
Fetiţa ne fulgeră direct în pupilele dilatate curios, şi se îndreaptă spre maşina de taxi.
Acum e-acum, zice Mihai, să vedem dacă asta pe care-ai băgat-o-n blog e centuristă.
Mihai, dragule, zic eu, experta neantului, dacă stă prea mult de vorbă cu taximetristul, negociază, dacă întreabă ceva el fugitivo şi urcă, m-am înşelat.

Femeia stă la taxi, nici prea mult, nici prea puţin, insă urcă în maşină şi pleacă. Noi, bumbeni, fără răspuns.

Ne întoarcem la dârdâială şi aşteptăm autobuzul. După vreo două ore de tremurat ca frunza, ne uităm la ceas: trecuseră 7 minute.
Moment în care taxi-ul parchează în faţa staţiei şi din el coboară…centurista. O răscolim cu privirile, mai ales pe la gură, să vedem semnele clare ale dispariţiei rujului primordial, şi pe urmă ne imaginăm cum se duce ăla acasă, la nevastă, bea o ţuică şi se culcă departe de camera în care biata consoartă leagănă copiii plini de colici…

E frig afară. Iar pe Mihai Bravu s-au deşteptat centuristele, semn că unor ciuperci li se activează scurtul, la rece.

Urmăresc, cu vipera pe limbă, un reportaj la televizor, care se numeşte, mai mult decăt sugestiv: Eiffel, turnul românesc în capitala Franţei. Înţeleg pe parcurs că un inginer romăn a făcut câteva chestii pe acolo şi se mai spune ceva de forma piuliţelor şi a şuruburilor.

…Deci şi Turnul Eiffel e al nostru.
Slab.

Eu vreau piramidele şi am convingerea fermă că trebuie să fi existat vreun trac beat care să fi murit sub un bloc de piatră de pe acolo, lucru care ne-ar legitimiza definitiv butada: ce-i al meu, e al meu, ce-i al tău – e tot al meu.

E o emisiune la televizor în care ţi se schimbă faţa, ţi se aspiră slana şi se pun silicoane sub fleici. Frumuseţe pe muchie de cuţit se numeşte şi am să vă redau şocul meu, alături de clopoţeii de alarmă… 

Cazul x. O familie de amărăşteni. Asortaţi la înfăţişare, cu venituri spre zero.
Nevasta a fost intervievată pentru emisiune iar argumentul ei suprem pentru ajustare a fost acesta: le e ruşine copiilor cu mine.
Femeia are riduri, faţa căzută, toţi dinţii lipsă, buzele lipite direct de gingii, nas acvilin îndreptat periculos spre gură. Vârsta pare matusalemică.
Cazul a fost acceptat. 

Am stat lipită de televizor, să văd şi eu schimbarea finală, după toate operaţiile de ajustare. …Căci credeam că e vorba de ajustare.

Am remarcat că, la apariţia femeii transformate, şocul meu a fost la fel de mare ca cel al familiei acesteia. În faţa noastră era, machiată profesionist şi coafată, o altă femeie. …Nu avea nicio legătură cu cea dinainte, şi când spun asta, mă refer nu la perioada ultimă din viaţa ei, ci la pozele de acum 5 ani. Nasul a fost tăiat şi cârnuit, ridurile au fost întinse, gura avea placă şi sus, şi jos, pomeţii, implant, buzele au fost redesenate iar sprâncenele, răscroite. Mai nasoală decât înainte, dar pe coordonate scary.
Membrilor familiei, filmaţi în gros plan, le-a ieşit de pe buze, speriat unanim: Nu seamănă deloc cu mama noastră! 
Femeia nu mai avea nicio legătură cu ceea ce fusese odinioară, dar nu se mai asorta nici cu familia ei…

…Aş dori să punctez, dezamăgită profund de această goană după senzaţional, că medicul estetician nu trebuie să devină demiurgul care, peste noapte, făureşte o altă fiinţă căci, schimbând forma până când aceasta nu mai are legătură cu originalul, alterezi fondul persoanei în cauză la modul distructiv.

Timp de două săptămâni, membrii femeii modificate la modul drastic vor sta cuminţi în admiraţie pentru necunoscuta din casă, la fel şi vecinii care vor trece în vizită, ca la muzeu. Femeia va mai pluti o perioadă pe covorul imaginar, roşu.
După care, modul de viaţă cotidian  al acelor oameni le va da lovitura, din nou, căci acest experiment îmi întăreşte convingerea următoare: când, ca femeie, ajungi să nu ai absolut nicio grijă de înfăţişarea ta, e semn că tu însăţi trebuie să umbli la cauză, nu la efect.