Tipul are nu știu câți ani, că nu l-am întrebat. Până-n treizeci.
Mă place.
Plăcutul ăla de admirație adevărată doi în unu cu respect inclus, care mă flatează.
Și mă face să mă simt bine.
Ne-agresată de priviri șobolănești.
Ne-insultată de fraze cu sensuri de ce ți-aș face.
Râde cu poftă când zic ceva comic, îmi sare în ajutor când pun mâna pe-un decor, îmi deschide portiera la mașină (da, fetele, am ajuns să ne mirăm de normal) și e tot timpul atent.
Zilele trecute eram în Centrul Vechi, aveau copiii spectacol.
Tipul ne ajută cu tot ceea ce-i nevoie.
E.
Și omul de la sunet pune muzică.
Boxele duduie.
Eu aveam o zi tristă.
Așa că am dansat puțin, ca să mai scutur din gânduri.
…Moment în care, privindu-mă cu aceeași admirație, tipul despre care povestesc scoate pe gură, textual:
Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt mai bătrân!
E cel mai frumos compliment care sună urât pe care l-am primit în ultimii trei ani.
I-am zâmbit și i-am răspuns:
– Îți mulțumesc. Mă onorezi.
*
Anul trecut am cunoscut un tip drăguț.
Mi-a spus, într-o zi:
– Arăți mișto. Ești piesă.
– Mulțumesc, în morții mă-tii.
Ti-am zis eu ca esti frumoasa? oare cite zeci de ani tre” sa treaca sa ma crezi?? Ma amuz de mor… esti grozava “pieso”
te iubesc, bă.
pupa fata din partea mea.