“Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor.”
*
– Eu mi-am dat seama, Nona, că tu nu eşti prea credincioasă.
Mi-a zis un tip, ieri.
Tot el m-a făcut să casc, politicoasă, în vreo două rânduri, când îmi povestea, exaltat, despre cât de tare crede în biserica ca instituţie şi în anumiţi preoţi care fac minuni.
I-am răspuns, atunci, că ceea ce simt oamenii, în raport cu Dumnezeu, este un lucru intim, care nu se disecă precum fotbalul, şi că mă sperie credincioşii înfocaţi, care-ţi bagă crucea pe gât şi te declară satană dacă te îneci cu ea.
Şi, ieri, iată, din neant, concluzia. Şi-a dat seama că eu nu sunt prea credincioasă.
Mi-a pus ixul în frunte.
În momentul imediat următor m-am îndoit şi eu, de mine.
De ce, mă-ntrebi?
Pentru că eu, omul care şterge lacrimile altora, care dă zâmbet, pentru a îndepărta umbrele, care crede că singura noastră speranţă este să primim lumina, de Sus, şi să o dăm mai departe… eu, în clipa aia, am simţit nevoia imperioasă de a-i da, tipului, un pumn în gură.
Dorinţa a fost atât de mare, încât am vizualizat-o.
M-am întristat. De tot şi pe toate.
Am respirat, plină de amar.
– …Aşa ai decis tu, i-am răspuns, tu, omul care nu şi-a cerut iertare niciodată, în viaţa lui. Eu nu sunt prea credincioasă, zici, perfect-credinciosule care eşti.
*
Perfect-credinciosul, sărac cu duhul, adoratorul de concret…
A lui va fi împărăţia cerurilor.
…Şi acest iluzoriu îi dă forţa de a-şi risipi deja-ratata viaţă de pe pământ – arătând, trufaş, semenilor, degetul mijlociu.
