Resturi de tăceri
Simt, uneori, când mă încui în mine, o pâclă de vinovăție.
Că nu mi-am lăsat ochii de strajă, ca să zâmbească.
Și mă cațăr să ies la lumină.
Și obosesc de inutil.
Rămân deci pe loc, exilată și claustrofobă, cu zăvorul tras.
Uneori, un om te doare atât de mult încât taci.
Taci…
Taci!
Iar zbuciumul propriei tăceri te culpabilizează.
