Situaţia e cam aşa: Voi aţi citit pagina mea de prezentare, din jurnal, aia în care spuneam “Cum am ajuns aici…abia acum”?
Prin pagina aia, scriu, la un moment dat, că reiau jurnalul pentru că am doi fani ( dintre care unul sunt eu.)
M-am întâlnit, azi, cu celălalt fan.
– Auzi, tu mă mai citeşti?
– Da, dar mai rar…
– Aha. De ce?
– Nu mai scrii ca altădată. Citesc mai mult articolele pe care le scriai mai demult.
Corect. Nu mai scriu ca altădată. Nu mai sunt atât de tăioasă, atât de rea, de cinică, de dracu să mă ia. E atâta ură în jurul nostru, mocnesc atâtea drame şi e vid de speranţă… Nu simt să alimentez, ci să calmez…în lumea în care linişte e sinonim cu banal.
Plus că nu iubesc. Amorul, mai ales cu zbânţuirile lui în nedeterminare, mă ţinea vie (în sensul cel mai chinuitor).
Sunt singură, de doi ani. Neaventurieră.
Mă cenzurez, în legătură cu multe lucruri.
Înainte, boscorodeam sarcastic pentru că ştiam că nu mă citeşte nimeni, jurnalul era portiţa mea de defulare.
Acum, când lovesc tastele, fac victime colaterale.
**
Voiam să ştiţi că ştiu. Că nu mai scriu ascuţit, aşa cum scriam odinioară.
Aş renunţa la jurnal, şi mă doare de parcă m-aş despărţi de cineva cu care am trăit o viaţă.
Nu ştiu ce o să fac.
Ştiu doar că nu vreau să mă forţez să fiu cea de acum câţiva ani.
Ca un plus de paradox, oamenii care în ultimul timp m-au făcut să sufăr îngrozitor, mă citesc.
… Deci iată, eu, acum, mă justific, în loc să calc pe câteva capete goale… odihnească-se minţile lor în pace…
Deci nu ştiu ce o să fac. N-aş vrea să vă pierd pe voi, n-aş vrea să renunţ la mine.
