Jurnalul lui Manon.

*
Un rom mic şi trezit de dimineaţă se prelinge semi-blazat prin intersecţie la Muncii. Este echipat cu două zdrenţe ude, pentru a şterge parbrizul şoferului, volens nolens.
În ochi îi mocneşte nervul de scăndăluş.

Blugii sunt infecţi. Geaca, cu dâre grave de slin.
Dar părul, ah, are şuviţe blonzite cu decolorant.

Iată un nou sens al expresiei estetica urâtului, cu trimitere instantanee la  un Baudelaire autohtonizat: Florile malului.

*
Pachetele mari de cafea ar trebui să fie mai ieftine decât cele mici. De aia le zic ăştia economice.
În supermarketul Safe Way (corect!), se încurcară vânzătoarele în promoţii.
Cafeaua Jacobs de 500 de grame costă 24 de lei, iar pachetul de 250 de grame – 9,4 lei.

Perfect! Cumpăr două pachete mici, ne-economice. Dau bani mai puţini, şi am aromă mai multă.
Safe Way, cafegiii vă salută cu respect. Maxim!

*

Prefer cafeaua. Fără rom.

Teatrul este farmacie, pentru actori. Totul se gradează, se asumă, până când apari în fața publicului și îi creezi senzația că reacțiile sunt spontane.
Profesionistul adevărat păstrează entuziasmul amatorului, însă repetă performanța. Again and again.

Sala e plină. Știu spectacolul pe dinafară. Vreau să simt pulsul spectatorilor, așa că stau pe trepte, în mijlocul lor.

Spectacolul e solid. Ancorat. Copiii caută, încă. E bine. Sunt vii. Știu când se râde, când lăcrimezi, însă sunt două momente care te spulberă. Pe ele le urmăresc. Trebuie să fie farmacie.

Publicul e cald, căci e impresionat, în primul rând de felul în care arată studioul, de atmosfera familială, de aerul de teatru.

Vine primul moment, eu am sufletul pâlnie. Spectatorii îl iau, surprinși, direct în plex, și încremenesc. Nu mai respiră, o secundă, la unison.

E bine.

Vine și al doilea. Al doilea e lung, te indoaie, te amețește, te doare.

Final. Lumea în picioare. Aplauze.

Mă uit în spate, la invitații mei. G., ditamai bărbatul, are pânză de lacrimi în ochi.
Roxana a rămas pe scaun, jos, nu e în picioare.
Mă strecor în spatele ei și o ating ușor pe umăr, cum ți s-a părut?
– Nu pot vorbi acum…

Catharsis se numește. Un spectacol intră în plexul pe care l-ai lăsat deschis. Și găsește acolo ce ai tu bine pitit, în momentul acela, poate să fie o mare bucurie, poate să fie o amarnică tristețe. …Pe care o eliberează, copleșindu-te încă o dată.

**
Roxana n-a putut vorbi, însă a scris.
G. m-a rugat să îi țin loc și azi, vrea să îl revadă. E a treia oară. Și îi cheamă și pe alții.

**

Farmacie – pentru actori, terapie – pentru spectatori. …Teatrul, uneori.