Teatrul este farmacie, pentru actori. Totul se gradează, se asumă, până când apari în fața publicului și îi creezi senzația că reacțiile sunt spontane.
Profesionistul adevărat păstrează entuziasmul amatorului, însă repetă performanța. Again and again.
Sala e plină. Știu spectacolul pe dinafară. Vreau să simt pulsul spectatorilor, așa că stau pe trepte, în mijlocul lor.
Spectacolul e solid. Ancorat. Copiii caută, încă. E bine. Sunt vii. Știu când se râde, când lăcrimezi, însă sunt două momente care te spulberă. Pe ele le urmăresc. Trebuie să fie farmacie.
Publicul e cald, căci e impresionat, în primul rând de felul în care arată studioul, de atmosfera familială, de aerul de teatru.
Vine primul moment, eu am sufletul pâlnie. Spectatorii îl iau, surprinși, direct în plex, și încremenesc. Nu mai respiră, o secundă, la unison.
E bine.
Vine și al doilea. Al doilea e lung, te indoaie, te amețește, te doare.
Final. Lumea în picioare. Aplauze.
Mă uit în spate, la invitații mei. G., ditamai bărbatul, are pânză de lacrimi în ochi.
Roxana a rămas pe scaun, jos, nu e în picioare.
Mă strecor în spatele ei și o ating ușor pe umăr, cum ți s-a părut?
– Nu pot vorbi acum…
Catharsis se numește. Un spectacol intră în plexul pe care l-ai lăsat deschis. Și găsește acolo ce ai tu bine pitit, în momentul acela, poate să fie o mare bucurie, poate să fie o amarnică tristețe. …Pe care o eliberează, copleșindu-te încă o dată.
**
Roxana n-a putut vorbi, însă a scris.
G. m-a rugat să îi țin loc și azi, vrea să îl revadă. E a treia oară. Și îi cheamă și pe alții.
**
Farmacie – pentru actori, terapie – pentru spectatori. …Teatrul, uneori.
am marturisit cuiva asta odata…cand m-a intrebat ce ma face pe mine fericita.
sa ma duc intr-o sala de teatru unde se joaca o piesa buna. cand se stinge lumina, se produce in mine un declic, incomparabil cu orice alta senzatie pe care am mai trait-o.
da.
Vin și duminică. Bănuiesc că o să fie un impact și mai puternic.
Sper să mai vină oameni, e păcat să nu trăiască experiența asta.
Pup
Am trait asta, recunosc. Nu de multe ori, din pacate. Poate si vina mea?
Un astfel de cutremur, si de neuitat, la Regele Lear facut de Dodin si vazut la TNB, la un Festival Shakespeare. Jucat in rusa, titrat pe panou / brrrrr/ in engleza, parca, dar cine sa mai urmareasca “libretul”, oricum deja stiut de acasa? Erau pur si simplu electrizanti. Te treceau frisoanele.
N-are nimeni vina. Uneori nu rezonam, e ca in viata. Alteori, nu e farmacie, acolo, pe scena. In cazurile cele mai triste, spectatorul vine in sala direct din sant. Si are si pareri, in gura mare. (Sa-l fereasca dumnezeu, cand sunt si eu in zona)
Adevarat . Intunericul dintre scene si piesa in sine au avut o compozitie superba .
Vreau si eeeeuuu! Dar ca de obicei, ma trezesc tarziu. Manon, poti sa-mi lasi o adresa de mail? As vrea sa iti scriu ceva doar pentru ochisorii tai. Multzam.
ovidiam@yahoo.com.
Pup si scriu. Cu ceva intarziere desigur. Ca asa-mi sade mie bine :))