“Dacă aş avea putere de bărbat, i-aş da un cap în gura aia spurcată. Scurt. Să îl amorţesc şi să aibă şedinţe la stomatolog vreo şase luni. Fără anestezie.”
Asta gândesc femeile, uneori, când au întâlniri de gradul trei cu mitocani sadea.
Ar da capete în gură, femeile. Sau şuturi în locul unde şade, palidă şi fleşcăită, masculinitatea reptilei.
Dar ele plâng. Amarnic. Şi când plâng, plâng atunci pentru toate. Îşi plâng morţii, pierduţii… (durerile ascunse îşi găsesc prilej de eşapare). Morţii, pierduţii… Că şi stropirea cu noroi a demnităţii tot o pierdere este. De speranţă.
Lacrimile au gust amar iar beregata e strânsă de durere.
Şi ar vorbi, femeile. S-ar plânge şi ele cuiva.
Aşa şi eu. Să sun pe cineva… Să spun şi eu cuiva… Să mă descarc cumva…
Pe ăla nu-l pot suna, că e şi el supărat.
Pe ăla, nici atât, că îl doare pierderea lui.
Pe ăla, nu, că-l doare-n cur de mine.
Pe tata, nu, că e bolnav şi dacă-l întristez mă doare şi mai tare.
Iar mama… nu mai e…
…Aşa că îmi îndes lacrimile în nodul dureros din gât.
Iar data viitoare, o să-i ofer individului, cu generozitate, un sac plin cu szidalom. …De fapt, n-o să-i ofer, ci o să-i returnez… căci îi aparţine…
CU TOATE-ACESTEA.
Mă întreb, retoric, pentru a milioana oară: masculii aceștia nu sunt născuţi din uter de FEMEIE?
http://www.out.ro/2011/01/curg-stresinile.html
