Jurnalul lui Manon.

Omul care își îngăduie să trăiască un timp nelimitat cu coșmarul că nu poate face o alegere, căci este incapabil să opteze, îi iubește pe ceilalți în egală măsură de puțin.

Singura persoană căreia îi va rămâne pururi fidelă –  este aceea care îl spală în fiecare dimineață pe față și pe dinți.

Deci să vă spun tărăşenie. E aproape ora patru după amiaza, şi pe copăcelul chel din curte se adunară toate vrăbiuţele din Bucureşti.
Au şedinţă.

Ciripesc în paralel, să nu le apuce întunericul cu meetingul neterminat, apoi tac strategic.
Iar biroul mi se umple cu o linişte seacă.

După momentul de reculegere, iar încep să se certe.

…Unele cred că a venit primăvara. Altele nu mai cred în nimic.

E înăltuț, drăguț, pompier cu funcție și de portar. În timpul liber, om bun la toate.

Alex.

Are o voce glisantă, i se subțiază așa, ca firul de ață, când vorbește. L-aș lua la noi, la Studio, dar trage toată lumea de el.

Alex face parte din familia UNATC.

E curat.

Zâmbește frumos și are obiceiul să se împrietenească, pe la admitere, cu candidatele. Plin de solicitudine, oferă informații – camelonul ăsta mic – de zici că e student.
Dar el e doar pompier cu funcție de portar.
Are 20 de ani, și muncește.

Îi place cu noi.

Când mă vede preocupată, fuge după mine, doamna Nona, sunteți supărată pe mine?
– De ce să fiu, măh? Și ce mă tot întrebi, de parcă aș fi vreo scorpie?
– Așa. Ca să nu fiți supărată pe mine.
– Alexandru, mă plictisești.

Și el zâmbește frumos. Îi lipsește mama lui…Ahh… Copiii fără mamă…

Și taică-su lucrează la noi, tot pompier. Nu se înțeleg deloc, iar eu îl cert pe ăl bătrân, să lase copilul, că e bun, și muncește.

Alex a început să vină la spectacole. Stă cuminte să le vadă. …În repetate rânduri.
Și el, și Chiriac, alt pompier. Și Antenuță, electricianul. …Deși programul lor de lucru s-a terminat…

I-ai corupt, Alex, zic eu cu inima caldă, zâmbindu-i… (Dar nu-i așa. I-am corupt eu, pe toți. 😉 )

*
Acum trei zile, Alex era cățărat pe schela de lumini.
– Dă-te jos de acolo, că mă bagi în pușcărie, cine te crezi, Tarzan?
– Doar pun un cablu, doamna Nona, nu cad.
– Bineee… Mă supăr!
– Noo… cobor acum, stați să-l prind și gata!

*
Ieri, Alex se fudulea prin incintă cu o centură lată, prinsă la brâu, de aia, de alpinist utilitar. Zdrăngăneau pe ea câteva carabine mari.
– Unde dracu te mai cațări, măh, cu centura aia mai mare ca tine?
– Nicăieri.
– Da, Alex. Are sens.

*
Azi, Alex avea piciorul stâng în gips.
– Vai de capul tău, Păcală… te-ai împiedicat în centură? …Sau te-ai cățărat pe undeva, ai căzut și ți-ai rupt piciorul?
– Noo, am alunecat pe scări. E luxat. Aveți cumva cârje?
– Mmmda, Alex, am.
– Mi le dați și mie?
– Da, Alexandru, mă reped acum să caut în birou…Pff… De unde dreq să am cârje eu? Toată viața mea am fost scrântită la cap, la membre m-a ferit dumnezeu…
… Și el iar zâmbește frumos.

*
Pe seară, Alex a venit la spectacol sprijinindu-se într-un cadru de aluminiu, șontâc-șontâc.
– Să vezi bătaia dracu ce-ți dau eu ție, i-am zis… Tot nu te potolești… Și i-am deschis ușa, să intre în sală…

Mâine o să se fudulească prin școală cu gipsul ăla și cu cadrul de aluminiu… Îl vor întreba studenții ce s-a întâmplat, și el o să povestească de nebuna aia de treaptă pe care a alunecat…

*
Alex al nostru… L-a adus și pe el soarta printre noi… Are nevoie de atenție, căci are sufletul burețel…

Mi-e drag, Alex.

… Căci a rămas blocat în copilărie. De aia zâmbește așa de frumos. 🙂

Am scris despre Hedda, am scris despre Tramvai… Azi i-am văzut pe clăuneii nebunatici (Padam-Padaam!).

*

Nu știu ce stare ai acum, cititor…

Dar dacă ești sătul de teveul ăla, dacă ești trist, indiferent sau plin de tensiuni, iată ce-ți propun:

Vino să-i vezi. Să râzi. Să pleci de acolo cu o stare de bine. De mai liber.

Copiii:

(click pe poză)

(Domnul din mijloc, tot copil la suflet, a creat spectacolul. Îl cunoașteți 😉 )

*

Deci, zic să ne vedem duminică. Spectacolul începe la ora 19:00. UNATC. Sala Atelier.

(veniți cu un sfert de ceas mai devreme, așa-i la teatru) 🙂

Merită!

Voiam să scriu despre asta mai de mult…

*

Dacă vreți un concediu medical cu bază reală de preinfarct, luați într-o seară, la pas, centrul Bucureștiului, și opriți-vă în fața Teatrului Național. (Dacă vreți deces simplu prin sucombare spontană, trebuie să ajungeți acolo ziua.)

În fața Teatrului Național, de fapt, luându-i fața, este un… este o… mare… nu știu cum să-i zic, că în afară de “maaare” și “sperietoare” nu-mi vine s-o numesc nicicum… Și-mi fu rușine să pun o poză aci.

Dar spuneți-mi și voi.  Ați văzut? Ați văzut oroarea aia megagigantică, ce are pretenția de artă?
Ce reprezintă? Foamea? Tifosul exantematic? Apocalipsa românilor? Odă vampirilor carpatini?

…Ar-tăă?

Da.

Artă. În țara asta plină de nonvalori, de imbecili care șutesc bani mulți dar care nu produc nimic, iată încă o ilustrare excelentă a derizoriului, cioplită de un dracu ştie, că eu nu-i știu numele – dar să-i zicem noi aci pe șest meșterul Delirium Tremens.

Per-fect! …

Dacă aia-i artă, atunci:

Art is in the eye of the beer-holder.

*

(loc pentru injurături grave la adresa cretinilor care aprobă amputarea esteticului)

Abia acum avusei revelația…

*

Mă târam, într-o seară, spre casă, cu G.
Pe jos nu se uscase ploaia noroită.
E, și-o luarăm noi pe scurtătoare. Evităm scurtătoarea, serile, căci pe o anumită stradă se hârjonește o hăituță de căței scăpați de prin curțile unora…

Lui G. îi e frică de câini, l-o fi traumatizat ceva in copilărie.

Deci o luarăm pe scurtătoare.

În față, pe străduța cu pricina, hăituța era prezentă la datorie.

De vreo două ori am băgat spaima în păluga asta de bărbat.
Într-o zi: Măh, îl vezi pe ăla lup? Ți-a pus gând rău. Te privește așa…cumva…
Altă dată (nemernica draqu): Mergi încet, nu face mișcări bruște, că te-nhață, ți-a simțit frica…
Iar lui G. îi bătea inima de se auzea în stradă, ca ceasul.
…Parcă-parcă, nu vreau să exagerez, dar parcă se și pitea puțin pe după mine.

Deci hăituța în față, ham ham și ham ham.

Eu, obosită frântă, cu energia jos, ce mai, s-o zic pe-a dreaptă, cucăiam așa, mergând.

Cucăiam eu, dar am observat că joaca patrupedelor e ușor altfel. Un cățel de talie nedefinită, semi-mijlociu și cu alură de maidan, se detașa de restul,  mătura cu coada pe jos și lătra în felul acela al bărbatului vinovat care sare cu gura ca să nu apuci să-l faci bețivu dracu’ unde-s banii?

Îi zic lui G.:
-Hoo-paa! Azi sunt agresivi.
El, cu inima bravă, strânsă purice:
-Nona, glumești?

Nona nu glumea.

Ca la un semn, câinii vin spre noi, lătrând. Trei sunt cățelandri, latră rotund ca să se dea mari, însă maidanezul mijlocan e matur. Și are chef de scandal.
Și ete-mă pe mine, calmă, vorbind cu toate sufletele de pe stradă. Și cu G. (că trebuia să îi explic ăștia sunt mici, nepericuloși, ăla, însa, are gânduri necurate, vrea să muște), dar și tratând cu infractorul patruped care lătra a clămpăneală pe lângă piciorul meu, Nu! Nu e voie să muști!

…N-a mușcat, pentru că l-am potolit în așa fel încât să nu-i știrbesc prestanța de șef (urâtule maidan ce ești!!!) plus că n-a avut anturajul de rigoare, ceilalți erau puiandri, nu-i corupsese golanul, încă…

G. îmi spune, când depășim adunarea:
– Ce stăpână ești pe tine!
– Nu-s stăpână, doar că mi-am dat seama care e situația. Când mai cresc ăia micii (adică de mâine), o dăm dracu de străduță, mergem acasă pe lungătoare.

*

…Dar să revin la oile noastre.
Abia acum avusei revelația…

Auzi, G.? Când eu eram cu potaia la picior, mi se pare mie sau tu fugisei pe trotuarul celălalt?

Deci mi-am tăiat respiratia găsind această poză.

M-am îndrăgostit de el. ↑
O să rămânem împreună, și la bine, și la rău. 😉

Am supărat-o ieri pe Andreea. Și a plâns de mi-a tăiat inima. Eu nu sunt un om rău.
Azi de dimineață m-am trezit cu amar pe suflet. Am sunat-o.
Andreea, te-am sunat pentru că mă simt ca un căcat ce sunt. Te rog să mă ierți pentru că te-am făcut să plângi.

*
M-a supărat un nene azi. Și am plâns, căci mi-a tăiat inima. Nu e un om rău.
Nu și-a cerut iertare, că el nu știe și nu poate.

Dar în timp ce plângeam amarnic, mi-am dat seama: Asta e pedeapsă pentru că a plâns ieri Andreea.

*
Un rom mic şi trezit de dimineaţă se prelinge semi-blazat prin intersecţie la Muncii. Este echipat cu două zdrenţe ude, pentru a şterge parbrizul şoferului, volens nolens.
În ochi îi mocneşte nervul de scăndăluş.

Blugii sunt infecţi. Geaca, cu dâre grave de slin.
Dar părul, ah, are şuviţe blonzite cu decolorant.

Iată un nou sens al expresiei estetica urâtului, cu trimitere instantanee la  un Baudelaire autohtonizat: Florile malului.

*
Pachetele mari de cafea ar trebui să fie mai ieftine decât cele mici. De aia le zic ăştia economice.
În supermarketul Safe Way (corect!), se încurcară vânzătoarele în promoţii.
Cafeaua Jacobs de 500 de grame costă 24 de lei, iar pachetul de 250 de grame – 9,4 lei.

Perfect! Cumpăr două pachete mici, ne-economice. Dau bani mai puţini, şi am aromă mai multă.
Safe Way, cafegiii vă salută cu respect. Maxim!

*

Prefer cafeaua. Fără rom.

Teatrul este farmacie, pentru actori. Totul se gradează, se asumă, până când apari în fața publicului și îi creezi senzația că reacțiile sunt spontane.
Profesionistul adevărat păstrează entuziasmul amatorului, însă repetă performanța. Again and again.

Sala e plină. Știu spectacolul pe dinafară. Vreau să simt pulsul spectatorilor, așa că stau pe trepte, în mijlocul lor.

Spectacolul e solid. Ancorat. Copiii caută, încă. E bine. Sunt vii. Știu când se râde, când lăcrimezi, însă sunt două momente care te spulberă. Pe ele le urmăresc. Trebuie să fie farmacie.

Publicul e cald, căci e impresionat, în primul rând de felul în care arată studioul, de atmosfera familială, de aerul de teatru.

Vine primul moment, eu am sufletul pâlnie. Spectatorii îl iau, surprinși, direct în plex, și încremenesc. Nu mai respiră, o secundă, la unison.

E bine.

Vine și al doilea. Al doilea e lung, te indoaie, te amețește, te doare.

Final. Lumea în picioare. Aplauze.

Mă uit în spate, la invitații mei. G., ditamai bărbatul, are pânză de lacrimi în ochi.
Roxana a rămas pe scaun, jos, nu e în picioare.
Mă strecor în spatele ei și o ating ușor pe umăr, cum ți s-a părut?
– Nu pot vorbi acum…

Catharsis se numește. Un spectacol intră în plexul pe care l-ai lăsat deschis. Și găsește acolo ce ai tu bine pitit, în momentul acela, poate să fie o mare bucurie, poate să fie o amarnică tristețe. …Pe care o eliberează, copleșindu-te încă o dată.

**
Roxana n-a putut vorbi, însă a scris.
G. m-a rugat să îi țin loc și azi, vrea să îl revadă. E a treia oară. Și îi cheamă și pe alții.

**

Farmacie – pentru actori, terapie – pentru spectatori. …Teatrul, uneori.