E înăltuț, drăguț, pompier cu funcție și de portar. În timpul liber, om bun la toate.
Alex.
Are o voce glisantă, i se subțiază așa, ca firul de ață, când vorbește. L-aș lua la noi, la Studio, dar trage toată lumea de el.
Alex face parte din familia UNATC.
E curat.
Zâmbește frumos și are obiceiul să se împrietenească, pe la admitere, cu candidatele. Plin de solicitudine, oferă informații – camelonul ăsta mic – de zici că e student.
Dar el e doar pompier cu funcție de portar.
Are 20 de ani, și muncește.
Îi place cu noi.
Când mă vede preocupată, fuge după mine, doamna Nona, sunteți supărată pe mine?
– De ce să fiu, măh? Și ce mă tot întrebi, de parcă aș fi vreo scorpie?
– Așa. Ca să nu fiți supărată pe mine.
– Alexandru, mă plictisești.
Și el zâmbește frumos. Îi lipsește mama lui…Ahh… Copiii fără mamă…
Și taică-su lucrează la noi, tot pompier. Nu se înțeleg deloc, iar eu îl cert pe ăl bătrân, să lase copilul, că e bun, și muncește.
Alex a început să vină la spectacole. Stă cuminte să le vadă. …În repetate rânduri.
Și el, și Chiriac, alt pompier. Și Antenuță, electricianul. …Deși programul lor de lucru s-a terminat…
I-ai corupt, Alex, zic eu cu inima caldă, zâmbindu-i… (Dar nu-i așa. I-am corupt eu, pe toți. 😉 )
*
Acum trei zile, Alex era cățărat pe schela de lumini.
– Dă-te jos de acolo, că mă bagi în pușcărie, cine te crezi, Tarzan?
– Doar pun un cablu, doamna Nona, nu cad.
– Bineee… Mă supăr!
– Noo… cobor acum, stați să-l prind și gata!
*
Ieri, Alex se fudulea prin incintă cu o centură lată, prinsă la brâu, de aia, de alpinist utilitar. Zdrăngăneau pe ea câteva carabine mari.
– Unde dracu te mai cațări, măh, cu centura aia mai mare ca tine?
– Nicăieri.
– Da, Alex. Are sens.
*
Azi, Alex avea piciorul stâng în gips.
– Vai de capul tău, Păcală… te-ai împiedicat în centură? …Sau te-ai cățărat pe undeva, ai căzut și ți-ai rupt piciorul?
– Noo, am alunecat pe scări. E luxat. Aveți cumva cârje?
– Mmmda, Alex, am.
– Mi le dați și mie?
– Da, Alexandru, mă reped acum să caut în birou…Pff… De unde dreq să am cârje eu? Toată viața mea am fost scrântită la cap, la membre m-a ferit dumnezeu…
… Și el iar zâmbește frumos.
*
Pe seară, Alex a venit la spectacol sprijinindu-se într-un cadru de aluminiu, șontâc-șontâc.
– Să vezi bătaia dracu ce-ți dau eu ție, i-am zis… Tot nu te potolești… Și i-am deschis ușa, să intre în sală…
Mâine o să se fudulească prin școală cu gipsul ăla și cu cadrul de aluminiu… Îl vor întreba studenții ce s-a întâmplat, și el o să povestească de nebuna aia de treaptă pe care a alunecat…
*
Alex al nostru… L-a adus și pe el soarta printre noi… Are nevoie de atenție, căci are sufletul burețel…
Mi-e drag, Alex.
… Căci a rămas blocat în copilărie. De aia zâmbește așa de frumos. 🙂
Un copil care mai stie inca sa zambeasca frumos… Iar tu, ii strangi, far’ de voie uneori, in tine pe cel ramasi blocati undeva. Sufletul tau, draga Nonuta, e cel mai buretel dintre toate…
Alex al tau sa se faca bine repejor, sa poata incasa bataia aia promisa 🙂 sa nu uiti cumva de ea.
Nu uit, nu uit. :- P
🙂 ce buna esti tu, noni a noastra draga 🙂
Murariciu lu mami cel frumos!
Oamenii ca tine aduc lumina in inimi, cum ai adus lumina in inima lui Alex si zambet pe chipul lui. Te felicit, draga Nona!
eii, ancutza draga, nu aduc eu lumina, insa, da, uneori reusesc sa o scot la suprafata, caci unii oameni isi tin lumina pitita, altii nici nu stiu ca o au…
pup.
Nonette, Alex si joaca in filme 🙂
Io zic c-o să facă teatru. O să-l caut să-i semnez gipsul.
:*
bunaa idee!!!! si io o sa i-l semnez.
Nonel, (ca sa semene cu numele meu de alint…) scrii asa de frumos ca-mi dau lacrimile. Imi dau pe afara din buretel. Sau sufletel. Oricum… de copil. 🙂
Te pupa mami… Cum ma faceti voi sa simt cald, cald, si bine… Si am atata nevoie…
Multumesc.
[…] plec. – Te pup, Alex. – Ceao, […]