Archive for July 22nd, 2013


Doamnă, faceți alergie la ceva? / Da. La sistemul sanitar din România.

*

Bună ziua, vouă, dragilor.
Vă salut, vă pup și vă salut iar, să fie primit.
Vedeți că scriu ceva, azi. V-ați obișnuit cum fac după absențe lungi. O să fie, nu succint, ci un pomelnic.
…Ca să-mi intru-n mână.
*

Acum vreo lună, pe când ieșeam vioaie și picurătoare de la duș, am alunecat, nu tocmai grațios, pe parchet.
În timp ce corpul se îndrepta vijelios în direcția înapoi, pentru a se izbi cu ceafa de podea, mâna dreaptă a vânturat ipad-ul de pe comoda care, iată, nu voia să-mi ofere niciun punct de sprijin – iar degetul cel mic de la piciorul drept, pe care-l voi numi generic, de acum, ghiocel, s-a trezit să fie erou. Mi-a împiedicat căderea periculoasă proptindu-se, din tot sufletul, în piciorul de la pat. M-a salvat.
Am căzut, cum se zice la țară, într-o fâznă.

M-am ridicat demnă, am remarcat în treacăt că mă fulgeră la ficați o durere care pleacă de la picior și m-am întrebat ce treabă are ficatul, m-am aplecat să culeg de pe jos ipad-ul, moment în care am văzut.
Deci.
Mă uitam la picioarele mele, mai exact, la labe.
Piciorul stâng avea degetele ca soldățeii de gardă, cu aliniere regulamentară și poziție de drepți.
Piciorul drept avea degetul mic repoziționat pe principiul semnului de circulație obligatoriu dreapta.
…Ca un ghiocel.

Mi-a venit să râd, dar mă durea prea tare, așa că am încercat să păstrez solemnitatea momentului, că eu râd doar la morți – și m-am apucat să-l așez la loc, s-o fi dislocat, sărmanul meu erou.
Aș.
Urgență scrie pe mine, că n-o să rămân așa, cu gheruță.

Am sunat-o pe Mok, care m-a teleportat cu Range Roverul ei direct la spital.
– Lasă-mă aici, mă descurc.
– Nu te las. Stau cu tine.
Cine n-are un Mokutz pe lângă el, e un om lipsit. Dixit!

*
Ah.
Spitalul de urgență Floreasca, acest vid dezumanizat în care ajungi de nevoie și știi că poți să mori liniștit, așteptând și completând la formulare…
După (atenție, da?) DOUĂ ore de stat într-un picior pe coridoare, într-o instituție în care fetele de la ghișeu se mișcă precum funcționarele de la Bancă, melc melc codobelc, iar asistenta îți repetă că te cheamă ea când termină doctorul cealaltă consultație care nu este – doctorul fiind probabil la o urgență de cafea pe dracu știe unde – eram, și eu, dar mai ales Mokutza, oale sub presiune.
Bărbăței, în halate asortate la stetoscop, mai deschideau/închideau ușa, moment în care ochii mei de câine silabiseau printre buze “tati, fă-mă bine” iar ochii lor zero-empatici răspundeau cu toți dinții, “Nu sunt eu, doamnă, de gardă“.
E.
Atunci bine.
Am intrat din nou peste asistenta veștejită și rară de păr în cap, am privit-o sugestiv direct în ochi și nimic.
Toate negurile dureroase care mi se adunaseră în inimă, de-mi devenise mai greu corpul în stânga, mi-au țâșnit pe gură. Well, să zicem că am fost eu, aia pe care o uitasem.
Am început cu clasicul e posibil așa ceva?, am continuat cu o precizare luuungă, din care, biata, cred că a înțeles doar cuvintele cocostârc; medic, nu?; ce e aia UR-GEN-ȚĂ?; și am finalizat, nemaiavând suflu, cu ACUM!
Ochii ei blazați  au întins mâna spre telefon, iar băiatul din camera de alături mi-a spus complice: Veniți aici, să vă fac o radiografie.
Mă târăsc încet în anticamera în care stătea fata de la computer, care-mi zice: Mergeți dincolo și așezați-vă, să vă fac o poză la bazin.

Ridic ochii la cer, văd tavanul și respir adânc. Maică Precistă.

– Nu vreau la bazin.

Ba da, zice ea, profi. Vă fac o poză la bazin și la femur.

– Iubita mea, sunt, cumva, în zona crepusculară? De ce-mi faci poză la bazin? Se vede mai bine, prin el, degetul de la picior?

– Așa-mi scrie pe bilețel, doamnă.

– Well, o fi al altui distrus ca mine, care-i afară pe coridor, prăvălit pe undeva; eu am degetul cel mic în poziția ghiocel. Vreau doar să îl pun la loc.

– A. Intrați.

Nu știu ce s-a întâmplat în camera de gardă cât timp am fost eu la radiografiat ghiocelul față/profil.
Dar când m-am întors, în cabinet era Mok, cu o față de porțelan, asistenta, pitită după monitor, și nenea doctorul, zâmbind sanki amabil, dar căruia îi citeam în ochi promisiuni de cazne grele, viitoare.
Îi arunc o privire sugestivă Mokutzei, gen Ce le-ai zis ăstora, vrei să mă tortureze?,
– Ce s-a întâmplat, doamnă?, scrâșnește, medicul, amabil.
– Mă doare. Aștept de două ore. …La URGENȚĂ!!!
– Dar doamna cine este?

(Well. Mok are trei metri, si e superbă. Când se înfurie, nu alternează reproșurile cu dulcețuri, așa cum fac eu, de urâțică ce sunt. Îl țintuiește pe inculpat cu vorbe spuse adânc și apăsat, de rămâne ăla mut. Frumusețea asta ar trebui să fie pisicoasă, își zice victima, iar ea e cam fermă… o fi CINEVA de SUS?
Cam ăsta era sensul întrebării medicului.)
– E sora mea.
– Păi… Era foarte supărată, și a făcut scandal aici.
– Pe drept cuvânt. Altminteri mai așteptam trei ore.
– Știți, în mod normal, nu trebuie să stea aici, cu noi, trebuie să aștepte pe coridor, dar dacă dorește să asiste…

Îi arunc o privire disperată lui Mok, ieși, că o să se răzbune ăsta pe mine, și îi spun:
– Așteaptă-mă afara, că nu mă operează, e doar un deget (și am și personalitatea la mine)…
Apoi zâmbesc doctorului a pace, așa cum fac și cu ospătarii:
– Tati, să mă faci bine! 🙂

Mok, vajnicul meu gardian, iese, iar doctorul, rămânând singur cu victima, cu ochii în radiografie, zâmbește satisfăcut, precum organul legii care-a încolțit un infractor:
– Da. E o fractură. Trebuie să vă punem piciorul în ghips până la genunchi.

Și Puf! S-a dus armistițiul încropit anemic.
Inspir.
Miroase-a clor.
Nicio mirare majoră.
Tocmai era să fac radiografie la bazin, pentru degetul mic.
E normal să mă pună-n ghips toată.

Ochii mei au scântei.

– Suntem.  În.  Secolul.  Douăzecișinunul. …Iar dumneata îmi pui piciorul în ghips până la GENUNCHI pentru un CĂCAT de deget MIC?
Se intimidează, dar îmi dă pasa:
Aceasta e procedura, doamnă…
– Repet. Suntem în secolul XXI.

– Păi… Varianta ar fi… o intervenție chirurgicală…
– Altceva.

Uh, cedează el, putem să folosim degetul de lângă el pe post de atelă, și le legăm împreună.
– Ah, deci se poate.
– Da. Daar…
(și aici schimbă o privire pe furiș cu asistentul pansator) va trebui să cumpărați un sabot ortopedic.
– De unde?

– Păi, e aici, aproape (iar priviri de complicitate cu asistentul. wtf?), pe o străduță, e o firmă care le vinde…

Și atunci i-am răspuns (cu un tupeu de care m-am speriat abia după ce am plecat):
Păi văd că dumneavoastră îi știți pe cei de la firma aia (dafuk e cu mine?), dați un telefon, să-mi aducă sabotul aici, că n-o să șchiopătez în ciorăpel până acolo, nu?!…

Și aștept un topor în cap.

Medicul, însă, răspunde, prompt:
– Asta se poate rezolva.

Într-un sfert de oră, aveam sabotul. Costă aproape două milioane. Mama voastră de afaceriști.

Nenea pansatorul, cu o față de cenaclul flacăra și background în marină, m-a schingiuit de două ori.
La prima imobilizare, a zis că e fixat ok.
M-am dus să-mi fac radiografie și i-am suflat băiatului care se milise de mine și prima oară: Dragule, de acum suntem prieteni, dacă în poză vezi că degetul e tot strâmb, fă-mi cu ochiul.

Mi-a făcut cu ochiul.

I-am spus marinarului că-l rog să mă panseze din nou, că ghiocel e tot în semnul obligatoriu dreapta.
În timp ce-mi tăia pansamentele, vine doctorul, această fata morgana uite-o nu e a urgențelor din floreasca.
Ce faci?
– Mă pansează din nou, că e tot strâmb.

Se încruntă a război. Normal. Că acolo e casa lor, futu-i în gât de nesimțiți, iar pacienții, poveri de care trebuie sa scape mai repede.
– Trebuia, doamnă, să văd și eu radiografia.
– Erați plecat din cabinet. Am văzut-o eu, domnule doctor, și e suficient. Degetul meu e tot strâmb.

– …

-…
O să vă scriu o rețetă. Faceți alergie la ceva?
– Da. La sistemul sanitar din România.

Plec, scârbită.
Medic?
Un cretin…

*

…Dar și eu, vacă.

N-am avut, în toată viața mea, nicio fractură.
Bine, exceptând inima, că aia mi se rupe mereu, de prea multe ori și în prea multe locuri (trimit aici un deget mijlociu de salut pentru ultimul neisprăvit care mi-a otrăvit existența).
Așa că, neavând nimic rupt, deci niciun reper, în mintea mea de femeie deșteaptă, scârbită de experiența de la spital, a încolțit ideea că pansamentul ăla e un fel de ghips. (așa…)
Deci că trebuie să stau așa cât a zis ăla că-i trebuie degetului să se refacă, vreo patru săptămâni. (neinformato!)
…Ăla zisese că în patru săptămâni se sudează fractura. (logic.)
Nu că trebuie să stau pansată la infinit. (cretino!)
Dar mai aveam eu urechi, în ziua aia? (ah.)

Așadar.

Stau vreo două săptămâni cu degețelele pansate mumie, refuzând cu o îndârjire fudulă să mă duc la vreun control (nici vajnica Mok cu mă scoate pe mine din prostie), până când corpul începe să-mi dea semne.
Mă durea piciorul din ce în ce mai mult.
Bref.

Scot pansamentul, după două săptămâni…

Well. Să nu dau amănunte prea multe.
Să zicem, doar, că degetul meu, și rupt, și asfixiat, trebuie acum oblojit, zilnic.

Medicul, cretin. Pacienta, o vacă.

Degetul meu mic va purta toată viața numele de Ghiocel.
Cauza?
O alergie.