…poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului, cu fața-n jos.
Ca să-nțelegi.
Că nu te poate ajuta nimeni. Nimeni.
Atunci când ești gata despletit la suflet, și amenajat procustian de alții.
Care te-au învins.
Încet și sigur.
Metodic.
Forțându-te mereu ca
Să te schimbi cumva.
Să vorbești altfel.
Să nu ai patos.
Să-ți asumi prioritățile altora.
Să te asortezi cu ei.
Ei. Cei din liga B.
Te-au desfăcut, șurub cu șurub.
Te-au examinat și au decis că faci zgomot.
Ți-au smuls bucăți de suflet și au zburat cu ele-n clonț.
Și peste astea, sst, calmează-te, topește-te, blendează-te printre mediocri, ei sunt peste tot și a lor e împărăția românească.
O singură persoană îți spune mulțumesc?
Prinzi aripi, dar ți le taie ceilalți, până ajungi la colț.
Uită-te în jur, ne-au copleșit.
Iar dacă îți spui, vag, din ce în ce mai vag, era bine cum eram, simțeam, zâmbeam și primeam soare, te-apucă amețeala de parcă stai pe marginea abisului, dacă mă-nșel, și nu e bine cum eram, că sunt prea mulți care mi-o spun- iar ei sunt mult prea altfel decât mine?
…Dacă-ajungi să te-ntrebi asta, ai început, deja, să cazi.
Te modifici tu pe tine.
Pui umărul la dărâmare.
Zâmbești altfel.
Ești despletit ca un fuior, și te lași tors.
Devii murdar.
Și compromis în ochii tăi.
Te-nchizi, ermetic, și speri să atingi mai repede fundul căderii. Ca, ori să-ncremenești, ori să te scoli să fugi.
Vezi tu nisipul de pe dinții mei?
Nu cere ajutor.
Nu te ajută nimeni.
Poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului cu fața-n jos, și-atunci vei înțelege de ce nu scriu, de-atâta timp, și de ce trebuie să scriu din nou.
